un Eminescu care ramane etern

Mi-am inchipuit o odaie in care razbate putin lumina si e frig, in care de afara se aude o ploaie marunta si murdara. As fi stat la caldura unor pietre si as privi catre un cer pe care nu l-as vedea niciodata. O zi care ar veni tarziu, poate prea tarziu, ar aduce o eliberare care nu se mai vrea eliberata.
As citi o carte cu pagini nesfarsite si cu o poveste neterminata. As fi lasat la voia intamplarii actiunea cartii....si apoi as fi adormit la lumina unei lumanari mari, murdare si urat mirositoare. As fi acceptat insa mirosul tau si privirea ta. As fi ascultat povestile tale si as fi adormit privind spre ochii tai. Poate ca as parasi camera asta si as cauta iarba in mijlocul unei paduri ca sa privesc un izvor ce isi susura apa si in care sa te vad cum te imbaiezi. As fi privit spatele tau cum aluneca in apa si as auzi rasatul tau ca un clincket de clopotel. M-as fi rusinat si as fi intors spatele din instinct. Apoi as fi cautat un vesmant sa iti acopar goliciunea.
Azi am dormit destul de greu. M-am trezit obosit si ingandurat. Mi-e teama de noi, mi-e teama de frig...as privi inspre cer insa imi e frica sa nu ma orbeasca lumina asta, prea mult am stat in odaia asta tacuta plina de visuri si rautati. Uneori as vrea sa pot evada catre o lume in afara viselor, catre un calm infinit langa o mare tacuta. Doar valurile ei calme sa se sparga de tarm si sa emane caldura pe care o caut cu atata infrigurare. Imi e frica ca am sa ma pierd pe mine insumi intr-o lupta care nu mai e demult a mea. Am sa raman captiv intr-o odaie care e deschisa si care ma inchide in ea cu tacerea si singuratatea ei. Oricum imi raman visele si aripile care inca le mai am. Imi raman amintirile si oamenii frumosi. Pe ei nu am sa ii uit niciodata, chiar si daca am sa plang. Nimic nu se compara cu linsitea diminetilor mele chiar daca in adancul lor uneori au o umbra de tristete. Un calm infinit se aseaza seara peste camera mea si imi da linjsitea asta de a scrie verzi si uscate, amintiri si dureri, taceri si clipe.