Am adormit cu visurile mele. Imi pare ca e frumos uneori in vise. M-am trezit apoi si am privit incet in sus ca intr-o ruga spre liniste si pace in suflet. Am castigat o raza de lumina care sa ghideze zambetul spre lacrimile din ochii mei. Stiu ca am privit inca o data casa si am cautat in fiecare coltisor caldura care mi-a dat-o un camin pe care il vroiam, un camin care poate m-a salvat de mine, de restul, dar mai ales de ea. Poate e impropriu spus ca imi cautam iesirea…poate mai bine spus ma cautam pe mine insumi. Cred ca nu m-am regasit. De fapt stiu sigur. Eu sunt un vesnic calator. Poate e vina ei, poate asa eram eu dintotdeauna si de abia acum am descoperit asta. Am gasit aici in raceala casei mele o caldura pe care o credeam pierduta. Am cautat in solitudinea serilor la un pahar cu vin niste buze fierbinti. Am asteptat diminetile racoroase un raset ca si un clinchet care sa aduca raze de lumina peste privirea mea. Am visat la chemarea la masa a unei voci si la mangaierea unor vorbe. Nu le-am gasit niciodata desi le-am cautat in fiecare colt. Am gasit insa o liniste deplina, o liniste care m-a ajutat sa imi descopar singuratea din suflet. Am crezut ca o sa fie linistea care sa ma descopere la lumina, insa nu a fost sa fie asa…a trebuit sa aprind lacrima lumanarilor ca sa descopar calmul infinit.
De cate ori au rasunat holurile reci de acordurile unei viori ratacite care isi plangea nemurirea… Am zambit de atatea ori cand am gatit pentru suflet si am ras cand am mancat din ceea ce am strans din jurul meu. Am plans de multe ori gandindu-ma la mama si la greselile mele. Am iubit in fiecare cotlon al casei si am respirat dragoste prin toti porii. Am ascultat gemetele unor placer atat de pure incat am crezut ca iubirea e tot ce ma va salva. Am crezut gresit, pentru ca langa iubire e atat de multa minciuna…
A mai trecut prin viata mea aici si zambetul ei…si frumusetea ochilor si sarutul tarziu din noapte. A mai fost discutiile lungi sip line de speranta la telefon si privindu-I indelung pozele. Apoi a plecat…era si normal, eram doar o amintire in drumul ei. M-am agatat de o iubire imposibila pentru ca speram sa imi fie sentimentul in sine salvarea mea. Am gresit…nici macar acolo nu am reusit sa ma salvez. Ce am reusit sunt insa amintirile unei banci, al unui sarut, al unei nopti fierbinti si a despartirii din gara. De ce iubirile se sfarsesc in gara? Am privit atunci un tren care pleca si ducea cu el salvarea mea. Puteam sa fug dupa el…de atatea ori, insa am ramas impasibil. Sufletul meu e demult impovarat de nimicuri care imi ascund adevaratele sentimente si actiuni.
Nu am plecat niciodata de aici cu speranta de a nu ma mai intoarce….ci am ramas fidel unui locas in care am simtit si dragoste si ura si razbunare si iubire si lacrimi si odihna. Am visat atat de mult si am plans atat de mult in camerele astea. Daca ar putea vorbi, cred ca m-ar izgoni….cred ca s-au saturat si ele de raceala mea care le transmitea frigul asta apasator.
Am scris mult aici in tanguirea mea, pentru ca totul se naste din scrisuri ca sa dainuiasca in amintiri. Am dormit si odihnitor si iepureste in paturile astea. Am citit carti pana noaptea tarziu si am vorbit multe si nevrute. De multe ori as fi vrut sa pot visa frumos, insa nu prea am reusit. Am citit printre randuri si am gandit mult prea mult actiunile si reactiunile mele si ale altora…poate pentru ca am avut mult prea mult timp.
Am sa ma ridic, desi imi e greu si am sa imi indrept pasii catre iesire…am sa mai arunci cateva priviri si cu siguranta o lacrima are sa cada in urma pasilor mei tacuti si durerosi de adanci….
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu