Uneori cand se termina seara somnul nu poate fi cel mai bun sfetnic. Am lasat sa cada peste mine o seara ca si o perdea de vise nemaintalnite, uneori reci, alteori confuze. Am ales insa sa nu inchid ochii, ci sa ii tin deschisi. Am ales sa nu privesc la neinsemnatatea cuvantului ci sa ridic privirea spre zare. Am ales sa tac desi aveam atat de multe sa spun. Am crezut ca inteleg lumea si ca uneori confuzia vine din disfunctie...sau nu:)
Stii, dintre toate serile in care am vorbit, tacerea asta nu m-a linistit cum speram, ba mai mult, m-a facut sa nu te uit, desi imi doream, imi doresc asta cu atat de multa ardoare. Poate ma intrebi de ce. Hmm...poate ca uitarea asta ma face sa pot inchide ochii sa visez. Uneori visele mele isi pierd din esenta, alteori simt ca imaginatia mea nu mai e ce a fost. Stau si ma gandesc ca poate caut prea mult in imaginatie ce nu gasesc in realitate.
Ma gandesc la tine, inca de la amiaza. Am inceput sa citesc postari doar ca sa te am aproape. Stiu ca si asa ai plecat atat de departe incat poate ca incep sa te uit, probabil ca razboiul asta e cu mine insumi. O parte din mine nu vrea sa te uite si se incapataneaza sa priveasca pozele tale cu marea pe fundal.
M-am oprit putin din scris.....am zambit. Ascultam doar niste versuri proaste. Proaste dar interesant de bine amestecate intr-o rima fara sens, cu un ritm ciudat, impersonal si chiar rece, insa sunau atat de aproape de sufletul meu. Stii, imi dau seama ca nu stiu scrie poezii. Pornisem o poezie pentru tine. Ma opresc acum....am sa caut cuvinte intr-o amestecare ireal de normala....si paote ca maine am sa ti le impartesesc in impropriul spatiu virtual ce ne desparte.