Stiu sa tac cateodata cand ploua. Stiu sa plang insa de cele mai multe ori. Pentru ca afara e ceata acum stau nedumerit. Ma ingana seara ce parca ma vrea adormit. M-am gandit la multe mama si mi-am dat seama ca imi e dor de timp. Nu de cel care este si nici de cel ce va veni….ci de cel ce a plecat si a ras asa zglobiu lasandu-ma in urma sa. Nu ca as fi vrut sa il intorc inapoie…ci doar ca il vroiam oprit. Oprit ca sa pot iubi. As fi intors fata spre ea si i-as fi zambit. Ea zambeste asa de frumos, asa de luminos incat imi e dor de soare. Ploaia cade insa si zilele senine s-au dus. Seara si-a capatat lumina ei si parca imi e dor sa adorm si sa privesc iarasi zambind spre dimineata. Mi-e dor mama sa pot dormi asa cum dormeam uneori, iar soarele sa fie cald si noaptea zambareata. De multe ori ma gandeam cat de mult as fi vrut sa o sarut. Sa fie a mea doar pentru cateva clipe in care doar sa o sarut…sa ii simt buzele calde si tacute. Sa nu ne spunem cuvinte ci doar sa ne atingem usor fiintele – asa de usor incat sa adormim intr-o clipa eterna pe care sa o pastram in suflet si azi si maine si asa pana cand ploaia ne va desparti.
(amintire2021)
