Uneori ne ratacim printre clipe, alteori le visam

Cateodata trecem pe langa clipe ca si cum momentele de secunda au fost acolo fara sa ne dam seama. Am oprit atunci timpul pentru o clipa. Am rememorat amintiri si am vazut cum frumusetea unei tribune se clatina. Am rememorat cuvinte si am privit cum se inalta un suflet  precum o pasare ce isi cauta liberatea. Am rememorat lacrimi si am privit cum durerea loveste uneori atat de tare in suflet incat e in stare sa schimbe nu doar sentimente ci chiar vieti, si... oameni. Am rememorat un rasarit si am crezut in viitor. Nu stiu de cand nu am mai crezut in viitor asa de mult, insa poate era doar un vis, un vis ce se nascuse doar in oprirea timpului. 

Am adormit greu si gandurile mi-au zburat departe de suflet si cautand realitatea m-am ratacit. Mi-am privit mainile si am vazut ca am imbatranit. Dintotdeauna am vrut sa cred ca voi imbatrani frumos, insa nu a fost sa fie asa. Uneori imbatranim dupa cum spunea Coco in numarari de clipe, de secunde sau de adevar. Am cautat mult realitatea si am pierdut-o chiar inainte de a incepe. De ce? Poate ca eu nu sunt pentru realitatea asta. Am nevoie sa incep sa invat de la primii pasi si chiar primele cuvinte. Nu stiu daca am puterea sa plec spre inceputuri. Nu stiu daca mai am iubire la mine indeajuns ca sa pot petrece timpul ramas. As vrea sa cred ca izvorul acela pe care l-am nascut impreuna cu totii incepe sa licare asa cum o facea odata. Mi-e greu pana si sa imi imaginez asta. 

Aseara am plans. Am plans mult. Am plans in suflet. 

A durut. A durut ingrozitor. A durut pana la os.

Am adormit. Am adormit bustean. Am uitat pana sa ma mai si trezesc.

Poate ca nu as mai fi vrut sa ma trezesc. As fi vrut sa visez, la lumini, la umbre, la zambete si la privirea din ochii copiilor. Oare visurile astea sunt realitati din trecutul meu, sau doar amagiri ale unui viitor? 

Amintiri despre nimic

Era in septembrie parca, sau la fel de bine era in octombrie. Nu cred ca mai imi amintesc despre minunatiile aramii pe care le formau frunzele cand se jucau in bataia vantului prin parc. Veneam sa te vad si parca as fi zabovit putin mai mult printre castane….am cules cateva care imi placeau. Vroiam sa ti le dau si am descoperit in scorbura unui copac multe multe de parca cineva si le adunase acolo. Mi-am promis sa iti arat si tie acel ascunzis. A inceput atunci sa ploua si am stiut ca frumusetea unei zile nu sta in finalul ei ci in concluzia adevata a clipelor petrecute...

A fost odata...

A fost odata demult, cand inca ingerii ingaimau ochii spre dimineata o  printesa. Am trecut atunci la ora aia matinala pe langa ea si i-am  zambit. A inceput sa rada si m-am intors rusinat. A venit spre mine si  mi-a luat mainile intre ale ei…s-a uitat lung in ochii mei si mi-a spus  ca sunt frumos. Apoi mi-a cerut numarul de telefon. Nu I l-am dat. Nu  vroiam ca povestea noastra sa continuie asa. Am luat-o de mana si i-am  zis sa taca. Se uita tacuta si gandita la mine, dar zambea. Atunci cred  ca m-am indragostit de ea. Mi-a luat in palme obrazii si m-a sarutat.  Era un sarut asa de firav incat nici nu mai imi amintesc daca a fost  adevarat sau mi l-am inchipuit doar. Am vazut-o iar zambind si inima mea  a luat-o razna, apoi ne-am iubit si am cantat impreuna un cantec  frumos, de dragoste cum numai ingerii canta in miez de zi. Am iubit-o  mult si imbratisarea ei mi-a fost calauza inapoie spre casa. Am plecat  insa si am revenit spre seara in acelasi parc in care o vedeam de atat  de multe…clipe.. Nu a mai venit si am asteptat-o pana seara, in noapte  chiar. Spre dimineata celei de-a doua zi…a aparut. Era imbracata gros si  mi-a spus ca viata ei e altfel si ca ma iubeste, apoi….a plecat si mi-a  facut cu mana. Am asteptat-o zi de zi si noapte de noapte. Nu a mai  venit de atunci. Mi-e dor de ea desi parca am uitat-o… cat m-a iubit de  mult…am fost un prost si ea…o printesa.

 

A venit seara si parca as vrea sa ma gandesc la ea. Nu reusesc desi stau  cu poza ei in fata. E tarziu in noapte si uneori chestiile frumoase  zboara….altele vin..unele pleaca, printesele insa…raman frumoase!

Un nou inceput!

 E o voce calma. E a unuia dintre noi. Explica ziaristilor cine suntem noi. Poate ca intrebarea nu isi avea rostul, insa pentru ei isi are, ei se minuneaza zi de zi, insa ne considera in continuare niste huligani si niste neispraviti. Ce nu stiu ei, e ca noi avem o inima mare mare. Asa de mare incat acopera o peluza. Atatea inimi mici o fac sa bata tare….si….stinghera acum. Am vazut lacrimi in ochii unora. Un calm dezarmant si lacrimi de durere, durere in tacere si suferinta in calm. Daca ai putea sa vezi mai departe de ochi ai remarca cum visele se naruiesc si cum altele le iau locul. In speranta am nascut un nou episod al existentei noastre. Nu stiu cata viata mai avem insa…avem suflete mici care respira “U”. Am privit azi un copil care era suparat ca pierdusem. Tine asa de mult cu Universitatea insa…era tare suparat ca am pierdut. I-am zis ca nu asta conteaza ci ca taria si demnitatea sunt mai presus de toate. Nu cred ca mi-a acceptat varianta, insa stiu ca in timp o sa inteleaga, pentru ca el deja face parte din noi, el ne-a inteles sufletele zbuciumate si s-a contopit cu inima noastra. In peluza noastra se nasc suflete mari care sa continue marsul nostru spre existenta!

 

La Sibiu am suferit pentru ca opresiunea ne-a silit sa plecam de aici. Am fi ales sa luptam pentru ca suntem un neam de luptatori, insa era o lupta pierduta dinainte de a fi inceput si istoria ne-a confirmat asta. Am ales sa traim mai departe chiar daca departe de casa noastra. Apoi, am revenit acasa si am invins o ramasita a unui popor pus pe capatuire. Am castigat un drept pentru care nu trebuia s aluptam niciodata, un drept al romanilor in Romania. Am castigat un petic de pamant al nostru. Am crescut in acel loc o minune de istorie bazata pe bun simt, respect si universitarism! Am perpetuat un model de suporter minunat, cu suflet, cu deschidere spre sport, spre existenta sa prin miscare si prin iubire. Prin iubirea asa de frumos zugravita de Bodea am invatat sa fim frumosi sis a impunem respect si prietenii. Cine nu a vrut sa ne respecte, istoria ii va pedepsi, pentru ca fairplay-ul nu este doar visual, ci el ramane in suflete obidite. Am sa ma ridic asa cum aveti sa o faceti si voi de fiecare data cand cadem dintr0un motiv sau altul. Am sa privesc inainte pentru ca viata mi-a oferit iubirea de care aveam nevoie sa ma agat! Iubesc Universitatea mai presus de toate! Nu am ajuns acolo icnat sa punem intrebarea existentei ci am ajuns acolo sa punem capat unei era  si  sa renastem din cenusa in puritate. Am ales sa respiram alt aer, mai boem, acelasi pe care il visam de pe vremea doctorului Luca. O sa fim mai frumosi si mai simpli, insa…aceiasi!

M-am trezit si era rece, atat de rece…

Am privit inca o data ceasul si era tarziu, trebuia sa reiau o zi de la inceputul ei. Nu imi era greu, era doar asa de rece in amintiri incat imi inghetasera pana si lacrimile. Avea sa vina ziua aceea in care am sa caut catre asfintit raspunsurile pe care sa sper a le primi catre rasarit. Si, nu a fost asa, pentru ca durerea nu e creeata sa fie expusa, ci traita in stralucirea fada a unei licariri care nu are sa vina, nici chiar la capatul tunelului. Raza de lumina nu isi are rostul atunci cand rautatea isi face loc printre oameni. Sa speri in lumina e ca si cum ai astepta vara in decembrie, pentru ca eu asta caut acum in postul Craciunului.... Desi, niciodata sa nu spui niciodata 

...de aici sau din vise

Privesc acum in spate ani si zile, ore si poate secunde. Cred ca frumusetea vietii mele sta in clipe, insa, Sunt clipe memorabile, frumoase si nu prea, hotaratoare in viata mea si doar trecatoare. Sa definesc clipa? Cred ca mi-ar fi greu. 

Privesc in spate si vad imagini trecatoare si poze desprinse dintr-un spectacol de vise. Visez noaptea la frumusetea unui loc in care traiesc de ceva vreme. unii ii spun acolo, altii il lauda acasa. Imi place sa privesc cum lumina scalda locul meu aparte. Mi-e dor sa ajung iarasi acolo...cred ca am sa adorm, stii frumusetea somnului sta in vis, iar mie imi place la nebunie sa visez.

Ce faci tu? - Ion Minulescu

Ce faci tu? de-atâta vreme

N-am mai rătăcit prin crânguri,

N-a-ncercat să te mai cheme

Dorul ca să fim iar singuri?....

Haide, fii copil cuminte

N-aştepta să vin la tine

Să te fac cu rugăminte

Să pricepi ce este bine.

De-ai şti tu ce farmec dulce

E sub teiul singuratic!...

Vino, crângu-o să ne culce

Pe-al lui pat de flori, sălbatic.

Şi-ochii tăi ca doi luceferi

Să-i lumine ca-n trecut.

Să te văd cum o să-i aperi,

Dacă-oi vrea să ţi-i sărut.

Pe poteca înfundată

Iarba deasă să ne-ascunză

S-ascultam ca şi-altădată

Freamatul duios de frunză.

Şi privind cum de povară

Teiul floarea-ncepe-aţi cerne

Să-nvăţăm pe din afară

Cântul dragostei eterne.