Am atins cartea cu mana dreapta. Simteam ca e doar o carte insa ochii mi s-au umplut de lacrimi. Nu stiu daca voiam sa aitng cartea aia sau daca in suflet imi era dor. Am jurat o data credinta si mi s-a mistuit undeva intre rai si iad. Undeva unde atingerea a devenit ura si ura a devenit prieten. Acolo unde lacrimile au plans ca sa ridice sufletul inapoie. Stiu insa ca nu s-a ridicat deloc, desi arata asta e acolo jos plangand intr-un colt. Nu plange de mila….doar de durere. Nu pentru ca a pierdut ci pentru ca nu a mai simtit la fel caldura in suflet. As atinge un inger, insa nu stiu daca aripile mi-ar mai ingadui aitngerea. Sunt jos. Atat de jos inca ma uit la mine cum rasuflu. Greu, insa rasuflu. Nu ar trebui sa fac asta insa iau pas cu pas fiecare sentiment. Nu o sa ma ridic niciodata sus…nu cred ca vreau. Imi ajunge insa sa pot privy in ochi. Si nu pentru ca am gresit ci pentru ca am pierdut tot intr-o clipa pe care am vazut-o, dar am fost prea orb ca sa o simt.
E rece uneori…si multa singuratate la mine in casa. Uneori cred ca ma complac in asta, gasesc in solitudinea mea o speranta pentru mine. Singur, aici, cladesc vise si ridic realizari. Uneori sunt atat de bogat, alteori sunt sarac dar fericit. Cat de fericit trebuie sa fi ca sa poti ridica privirea si sa zambesti?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu