Dream Theater - The Spirit Carries On (from Distant Memories - Live in ...

Eminescu spunea: "Căci moarte nu există, și ce numești tu moarte, E-o viață altfel scrisă în sfânta firii carte"... INSA, durerea mortii exista...mai ales cand ii ia pe cei dragi. Sa va spun ca va trece, e doar o minciuna, pentru ca durerea pierderii oamenilor dragi e o povara pe care om duce-o pana la sfasit! Va multumesc dragilor pentru cuvintele voastre frumoase din aceste zile. Va multumesc pentru prezenta voastra sufleteasca si fizica. M-am simtit mult mai bogat sufleteste si sper ca am transmis asta undeva in neant! O sa iti multumesc nu in ultimul rand tie TATA ca ai fost un om exceptional si ca munca ta pe aceasta lume a fost baza bogata a dezvoltarii noastre ca oameni, a copiilor tai! The spirit carries on!

Sully Erna - Until Then

Stai cu mine. Am nevoie de tine atunci cand ingerii pleaca...

Piticul din mansarda

Azi dimineata m-am trezit tarziu, am lenevit in pat cu gandul la tine. Stiu ca ai plecat si nu mai vrei sa te intorci. Stiu ca raspunsurile tale se inchid in cutia aia pe care o vrei inchisa pentru totdeauna si stiu ca singuratatea ta e cel mai bun medicament pentru tine. Am inchis ochii si mi-am inchipuit cum ar fi fost altfel….am adormit cu zambetul pe buze. Am visat. Am visat ca veneai spre mine zambind. Aveai un mers simplu, parca putin apasat. Te uitai la pasii tai dar zambind strengareste…si uneori iti ridicai privirea catre mine. Te apropiai parca stingher si nesigura pe tine. M-am simtit suparat….si rece….dar tu te-ai apropiat de mine. Mi-ai luat obrajii in palmele tale si ai tacut. Te-ai uitat in ochii mei si mi-ai cautat privirea care vroia sa fuga….te-ai uitat la mine si ai tacut. Am privit in ochii tai tacut si eu pentru cateva minute….am simtit ca parasesc corpul meu si ca ma apropiu de tine incet incet pana cand fata mea se atinge de tine iar buzele te ating usor. Nu era un sarut, insa simteam ca visez….si am inchis ochii. Te-am prins de coapse si te-am tras spre mine si atunci ai ras. Ai ras asa de tare incat sufletul meu a inceput sa se inunde de caldura….si… a inceput sa ploua. Ai ras zgomotos si mi-ai spus apoi soptit: e numai vina ta prostule! Am lacrimat si ti-am luat mainile in mainile mele. Cred ca te-am strans un pic prea tare, insa aveam nevoie sa simt gemutul tau usor. Speram sa aflu daca visez sau nu. A inceput sa tune usor…ca intr-o poveste de ploaie tacuta….apoi marunt si rece ploaia si-a facut prezenta. Te-am luat de mana si am fugit prin ploaie sa ne adapostim. Ne-am oprit sub un pod. Era intuneric si in lumina lunii te-am privit inca o data. Ploaia iti udase parul tau cret si il facuse acum lucitor. Esti frumoasa ti-am spus atunci si tu doar mi-ai zambit. Esti frumoasa si te iubesc am continuat eu. Te-ai uitat urat la mine si ai suspinat. Am inchis ochii pret de cateva secunde;…disparusesi de langa mine. Nu stiu de ce insa ma aspteptam la asta. Te-am cautat cu privirea insa nu erai aproape. Am fugit prin ploaie strigandu-te… Au trecut ore si eram ud pana la piele. Trebuia sa ma intorc acasa…desi nu vroiam.
Am urcat scarile pana la ultimul etaj. De acolo se vedea asa de frumos orasul cu luminile lui pline de viata. M-am intors si m-am uitat lung la scara care dadea spre mansarda in care locuiam. Am urcat apasat scarile si am deschis usa incet si temator, sperand ca printr-o minune, ca tu sa fi acolo, asteptandu-ma, insa nu a fost asa. NU erai acolo. Eram doar eu singur in mansarda mea….era frig si prin geamul uitat deschis se auzea ploaia cum cadea usor pe pervazul meu. Picurii de ploaie parca creau o muzica calma si tacuta…
Stateam in mansarda asta de cand lumea. Priveam in fiecare seara tacut luminile care se aprindeau in oraselul plin de viata de la picioarele cladirii. Uneori le priveam pana adanc in noapte si ascultam muzica. Visam cu ochii deschisi la o fata creata cu ochii caprui pe care nu o vazusem niciodata. Visam la o casa mare si calduroasa pline de zambete si rasete de copii. Uneori ma simteam singur aici. Era mic si cochet, insa lumina orasului facea ca mansarda asta sa fie deosebita, speciala, numai a mea. O mansarda a viselor ii spuneam eu. Aici tacerea era la mare pret….doar muzica calma a pianului strabatea linistita incaperea. Cu fiecare sunet al clapelor se desfasurau adevate povesti, acum, insa, pianul era mut. Muzica suna doar in mintea mea. Ma uitam pe fereastra la cer, cautand stelele si speram sa te vad pe undeva sa te strig si sa iti spun cat de mult imi lipsesti. Poate ca eram eu prea mic pentru visele astea mari imi ziceam. Vroiam sa nu mai dorm….sa petrec noaptea asta gandindu-ma la tine, la ochii tai si la zambetul tau. Imi placea sa te aud cum te pierdeai in povesti. Erai asa de insufletita si ma simteam asa de bine sa iti aud fiecare tic verbal, fiecare zambet ascuns si neascuns… Am vrut sa pastrez fiecare amintire de-a ta acum ca te pierdusem…si le rememoram sa nu le uit. Apoi mi-am dat seama ca le aveam adanc infipte in inima. Am inceput sa plang, pana la urma era firesc…am adormit. Stiu doar ca ma trezisem spre dimineata cu tine in gand. Eram doar un pitic mic, in mansarda mea mica…privind spre cer in fiecare noapte inchizand ochii si sperand sa te viseze de fiecare data….venind spre mine zambind, cu un mers simplu, parca putin apasat…pasind si zambind din cand in cand catre mine, abia asteptam sa imi cuprinzi obrajii in palmele tale si sa te uiti adanc si tacut in ochii mei.
Pana la urma eram un pitic, unul mic, care visa in mansarda sa. Visa frumos si se bucura de amintiri…

Imbratiseaza-ma...

Undeva in lumea asta ne-am pierdut. Ne-am pierdut unul de altul si impreuna de lume. Imi aduc aminte de o imbratisare calda, poate cea mai calda. Am crezut atunci ca o sa fie caldura de care o sa ma pot folosi atunci cand va fi rece in viata mea. AM vrut sa cred ca atunci lumea s-a oprit pentru o clipa si ca eternitatea clipei o sa ma tina acolo pentru intotdeauna. Am dansat in gandul meu un blues nesfarsit tinandu-te in brate si simtindu-te, asa, aproape de mine si de sulfetul meu. Am vrut sa cred ca tot ce s-a intamplat atunci nu o sa imi dea acum motiv sa imi amintesc. Poate o sa regret ca ti-am cerut ce tu nu puteai sa imi dai niciodata; si poate ca trebuia sa te inteleg, desi, intr-un fel am inteles totul si m-am retras. M-am intors la mine "insami" chiar daca tu reuseai sa intelegi de ce. Sti, sunt cateodata in viata momente de alea unice…: alea in care lacrima se opreste pe obraz si inima bate asa de incet, asa de frumos si parca in acelasi ritm. Am sa adorm si am sa visez. Te rog mai imbratiseaza-ma inca o data…opreste lumea si imbratiseaza-ma!

...de dupa prosop

Mi-am ascuns fata in prospop. Nu o mai facusem pana atunci. Eram parca un copil rusinat de gandurile lui. Am inchis ochii de dupa prosop si am vazut ca e bine. Aici sunt in lumea mea. Aici e si cald si rece, e potrivit si parca as fi fost aici de cand lumea. Cand inchid ochii de dupa prosop totul mi se pare familiar. Am si zambit, insa, nu asa efemer....ci cu toata gura, cu tot binele si raul am ridicat coltul buzelor sus, chiar mai sus decat eram obisnuit. E bine, atat de bine incat caldura imi da confortul de care am nevoie, iar raceala imi da pacea sufleteasca dupa care tanjesc atunci cand inchid ochii sa visez.

Uneori....

Demult mi-am dorit sa cant la pian. Acum il aveam in fata, insa clapele lui erau stricate, incovoiate si roase de timp. Pastrau inca culoarea insa pareau asa de triste..imi era atat de greu sa le ating. ma gandeam ca poate o sa le fac sa sufere mai mult decat trebuia. Oricum nu stiam sa cant, asa ca vrut doar sa le mangai sa le spun ca suferinta lor se va schimba si ca o sa fie bine. Mi-e teama mama...mi-e asa de teama ca tu esti departe, din ce in ce mai departe....si eu....o sa te uit. Mi-e teama mama ca toata bunatatea care mi-ai lasat-o se schimba...si ca devin un om rau, un om inchis in mine.....atat de inchis incat nu o sa mai las cat de curand pe nimeni in sufletul meu. NU mi-e frica de singuratate mama, Mi-e doar teama ca o sa te pierd pentru totdeauna... mi-am pierdut zambetul mama, nu mai cred in el si nici in ingeri. Cand cazi si nu te mai poti ridica, singurul care face efortul de a te sprijini e sufletul tau. Nu e greu sa te ridici, insa doare de fiecare data cand cazi, asa de tare incat imi plange sufletul si lacrimile ii curg lasand brazde adanci. Nu cred ca durerea poate sa mai curme din suferinta, cred insa ca o alina, atat de pervers incat iti vine sa zambesti. Singuratatea nu rezolva nimic, ba chiar amplifica...de multe ori imi place sa tac si sa ascult sunetul surd al tacerii. E ca un tiuit constant care nu se mai termina....si suna si suna. Uneori ma face sa visez cu ochii deschisi, alteori ma face sa ma calmez iremediabil, incat adorm. Stii, cred ca e ciudat, dar e o alinare surda si cam tacuta. Visele nu mai au culoare, insa sunt frumoase, atat de frumoase incat imi vine sa imi petrec mai tot timpul acolo. Am invatat sa ma iubesc pe mine mai mult decat ii iubesc pe altii si asta ma face sa cred ca m-am schimbat... Inca ma caut, inca vreau sa ma gasesc, dar ma pierd zi de zi. Imi place ploaia din ce in ce mai mult, mi-e dor de zilele in care ploile erau calde... si atunci ma acopar cu o patura si inchid ochii... Mi-e dor de tine mama, atata de dor incat incep sa ma uit pe mine de dorul tau... Daca mai esti acolo si ma auzi te rog sa imi zambesti din cand in cand, mi-e greu si asa fara tine, iar gandurile tale bune ma parasesc pe zi ce trece. Fa tu, mama, sa nu te uit, fa ca timpul dintre noi sa nu mai treaca si intinde-ti mana catre mine mangaie-ma pe crestet si vegheaza asupra mea. Fa sa treaca raul si canta-mi un cantec de leagan, pentru ca vreau sa dorm linistit si sa reusesc sa ma odihnesc in cele din urma