Sa uit de soare….

Sa uit de soare pentru ca imi este frig
Un frig ce imi cuprind aripile
Sa inchid ochii si sa visez
Un vis frant precum o parte din inima mea
Sa citesc cu voce tare
O poveste pentru copiii care mai stiu sa rada
Sa privesc in tacere
Cum se naste o lacrima
Sa cant privind un portativ
Care e ingalbenit de durere
Sa tac precum linistea din sufletul pacii
Sperand ca undeva in lume o sa gasesc un zambet
Sa adorm cu acorduri de muzica
Intr-un somn odihnitor, fara vise...

Mi-am intors privirea pentru o clipa si parca am uitat o viata
Nu te mai am, te-am pierdut pe undeva…. Nu te mai simt, te-am ratacit printre crampeie de vise… nu te mai aud, gemetele tale s-au pierdut printre asternuturi uitate de timp
Sti, citeam deunazi niste versuri si am inchis ochii. Am simtit sarutul tau pe fruntea mea. Am incercat sa uit iarasi. Simt ca amintirea ta ma urmareste pe coridoare reci.
Am ridicat temperature in casa, simteam nevoia de caldura. De prea multa vreme era rece la mine in casa. Am ales caldura si o cana cu vin. Am ratacit prin ganduri incercand sa repar franturi de aripi, de vise si rataciri de suflet. Am plans si am ras cand m-am jucat cu amintirile. Sti, amintirile dor asa de mult, insa e asa de placut sa te mai simt, chiar daca pentru clipe, alaturi de mine.

Nu te mai am…te-am pierdut
Oare ne-am iubit candva, sau n-ai fost, nu ai fost a mea….?

Amandoi am invatat sa ne iubim frumos
am crezut in viata si-n ce ne-a dat
si-am pastrat lumina de-nceput ce ne-a legat
ma cunosti tu m-ai ales voi fi mereu a ta
chiar de lumea nu ne va ierta
iti promit ca-ntotdeauna te voi ajuta

promit ca nu te voi uita
si daca n-ai sa fi cu mine
vei exista in viata mea
si-am sa ma rog sa-ti fie bine

peste ani ne vom regasi
mereu indragostiti
ne vom regasi si ne vom iubi
si-amandoi vom intelege viata cum e ea

Sunt singur, asa cum poate am vrut sa fiu mereu. Privesc in gol. De acum golul e etern. Ma uit la ochii mei si ii inchid. As vrea sa visez, insa visele au trecut de celalata parte, acum a ramas din mine doar un trecator, un etern visitor, trubadur. Am deschis ochii si mi-am privit hainele, sunt frumos imbracat, culorile sunt calde insa e rece totul in jur. As vrea sa imi iau ramas bun de la casa si incep sa ma plimb, ciudat, nici chiar scara nu mai scartie, de fapt plutesc, asa cum am vrut dintotdeauna. Ating lucrurile si ele se pierd in mna mea ca un fum. O sa imi fie dor sa dorm in patul asta, de as putea sa ma mai intind macar inca o data. Oricum e totul rece, mie nu mi-a placut niciodata frigul asta….
Trebuie sa plec acum…. Imi e greu sa ma despart de tot.
As vrea sa mai aud o data un ras, un zambet, o privire….poate alta data, acum a venit vremea sa plec. Nu urasc pe nimeni, iubesc eternitatea, asa cum am facut-o de fiecare data, insa imi place sa fiu singur….

Cautand ingerii....

Am plecat dintre oameni. Am luat un drum ratacit si am umblat sa caut ingerii. Prin ploaie am cautat lacrimi si prin vant adieri. Am ratacit atat de mult incat uneori cred ca era mai bine printre oameni. Imi vin lacrimile cand ma gandesc la drumul de intoarcere. E greu, pavat cu durere si nepasare. Mai am insa alegerea cealalta sa caut ingerii pe care probabil nu ii voi gasi niciodata, insa drumul merita mai mult decat destinatia.

Sa ierti o durere e ca si cum ai uita-o! E drept uneori uitam dureri si lacrimi si chiar oameni. Am adormit de fiecare data sperand sa nu mai trezesc nici in mintea mea si nici in amintirea mea oameni. SUnt oare un om rau? Poate ca da. Am incercat sa uit oameni si clipe si char locuri din durere. Uneori lacrimile nu tin cont de nimic. Uneori durerea se transforma din amintire. Am crezut in pruncie ca toate trec. Am afirmat de multe ori ca timpul le vindeca pe toate….si poate ca e asa.

Am inchis ochii si am privit spre un cer pe care mi-l imaginam doar eu. Am incercat sa nu plang. Am muscat in gol sperand sa nu uit. Stii, uneori imi e greu sa si visez. Eu uneori adorm. Chiar daca credeai ca visez de fiecare data iti reamintesc ca sunt doar un muritor, unul chiar al naibii de monoton. Dar imi place asa de mult sa visez…chiar si cu ochii deschisi. Poate ca realitatea pe care o creeaza odihna mintii mele e buna si ea la ceva…uneori la evadarea dintr-o realitate plicitsitoar, alteori dintr-o reverie proprie.
Am incercat sa tac si sa las tacerea sa creeze un spatiu intre mine si somn. Am zambit in incercarea neputincioasa a relativitatii. E prea puerila si plina de greseli. Tacerea mea e insa acuta uneori, asa de adanca, incat de mute ori ma pierd in ea. Imi vine sa strig, insa e frumos cand linistea iti cuprinde tacerea….se numeste momentul de aur.