Sa ierti o durere e ca si cum ai uita-o! E drept uneori uitam dureri si lacrimi si chiar oameni. Am adormit de fiecare data sperand sa nu mai trezesc nici in mintea mea si nici in amintirea mea oameni. SUnt oare un om rau? Poate ca da. Am incercat sa uit oameni si clipe si char locuri din durere. Uneori lacrimile nu tin cont de nimic. Uneori durerea se transforma din amintire. Am crezut in pruncie ca toate trec. Am afirmat de multe ori ca timpul le vindeca pe toate….si poate ca e asa.

Am inchis ochii si am privit spre un cer pe care mi-l imaginam doar eu. Am incercat sa nu plang. Am muscat in gol sperand sa nu uit. Stii, uneori imi e greu sa si visez. Eu uneori adorm. Chiar daca credeai ca visez de fiecare data iti reamintesc ca sunt doar un muritor, unul chiar al naibii de monoton. Dar imi place asa de mult sa visez…chiar si cu ochii deschisi. Poate ca realitatea pe care o creeaza odihna mintii mele e buna si ea la ceva…uneori la evadarea dintr-o realitate plicitsitoar, alteori dintr-o reverie proprie.
Am incercat sa tac si sa las tacerea sa creeze un spatiu intre mine si somn. Am zambit in incercarea neputincioasa a relativitatii. E prea puerila si plina de greseli. Tacerea mea e insa acuta uneori, asa de adanca, incat de mute ori ma pierd in ea. Imi vine sa strig, insa e frumos cand linistea iti cuprinde tacerea….se numeste momentul de aur.