Era in septembrie parca, sau la fel de bine era in octombrie. Nu cred ca mai imi amintesc despre minunatiile aramii ce le formau frunzele cand se jucau in bataia vantului prin parc. Veneam sa te vad si parca as fi zabovit putin mai mult preintre castane….am cules cateva care imi placeau. Vroiam sa ti le dau si am descoperit in scorbura unui copac multe multe de parca cineva si le adunase acolo. Mi-am promis sa iti arat si tie acel ascunzis. A inceput atunci sa ploua si am stiut ca frumusetea unei zile nu sta in finalul ei ci in concluzia adevata a clipelor petrecute alaturi de tine sau de mine.
Am inchis ochii si m-am gandit la ….nimic in definitiv. Am incetinit pasul prin ploaie si am lasat picurii mari care cadeau printre copaci sa imi brazdeze fata. Erau calzi si parca in ziua aceea era singura umbra de caldura ce mi-o daduse in dar natura. Sau poate credeam doar eu ca sunt calzi… am zambit si mi-am dat seama ca dorintele mele uneori se indeplinesc, sau doar cresc frumos in imaginatia mea prapastioasa.
Nu cred ca am sa mai ador visand la soare. El e prea departe de mine. Am sa raman in ploaia mea si am sa ma bucur de fiecare zi in care ea imi intuneca fericirile, in definitive e prietena mea ploaia asta, in bune si mai ales in rele. Zambetul perfid al racelii de afara e doar o alta ironie a viselor mele.
E frumos sa crezi ca undeva aproape exista zambetul pe care il cauti de zile intregi. Eu nu am sa il caut pe al ei….il am pe al meu.