E acut sentimentul asta de acceptare, acut in sensul ca ma simt in povestea mea in fundul curtii si privesc catre rasaritul soarelui sperand ca una din razele sale sa ma incalzeasca. Mi-e frig. Poate ca iarna asta mi-a fost mai frig decat alta data. Poate ca Dumnezeu cu atingerea sa a vrut sa imi spuna atat de multe...si eu...nu am stiut sa ascult. Nu cum trebuia. Asa ca m-am trezit rece, mult prea rece si cu privirea cautand un strop de lumina, de soare si poate de speranta ca langa mine, aproape se afla un pic de caldura care sa imi mangaie sufletul...privirea si picioarele...as vrea sa ma pot ridica si sa merg catre un drum pe care il simt demult in inima. Dumnezeu mi-a aratat zambit o cale, insa imi e frig sa ma ridic si sa umblu. poate am uitat asta, poate am ajuns la inceput, un inceput pe care nu il mai stiu si ma apropiu de primordial...de start acum....mai ales acum cand eu vad cum sfarsitul apare in zare. Mi-e teama ca are sa fie frig pana si in sufletul meu in care mai pastrez mocnind o flacara mica. Ma vad departe pe un camp inghetat cu o arma rece. Toti sunt morti in jurul meu iar noroiul e amestecat cu sange, sunt singur, la fel de singur. Simt cum linistea se lasa si cred ca in jurul meu pe mii de km nu mai e nimeni...doar eu si o pusca rece pe care o arunc si ma ridic...ma ridic ca sa plec intr-un drum nesfarsit....ca sa imi caut capatul. Am sa zambesc de abia cand il voi gasi. Acolo sunt toti ai mei. Acolo o sa primesc o imbratisare....imbratisarea mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu