Am ramas undeva prizonier in propriile cuvinte si ratacit in propriile ganduri. Speram sa pot iesi sa ma eliberez de o greutate ce apasa asupra libertatii mele. Am realizat insa ca greutatea era doar negasibila, nereala…ajustabila insa.
Am sa eliberez catre nesfarsit un vis care sa se piarda in mintea mea, in fiecare rasuflare a ego-ului si am sa tac pana la refuz in fata negatiei de a spune nu. Nu sunt jocuri de cuvinte sau amaraciuni pe portative, sunt insa clipe si momente care se pierd in fiecare clipa ca sa poata fi regasite in splendoarea lor putin mai tarziu cand tot ce visai in moment sa se transforme in etern. Ca nu e reusit? Cui ii mai pasa? Cuvintele spuse odata trebuie tratate intr-un mod mai mult decat medical: poetic. De ce poetic? Pentur ca in poezie, chiar daca nu exista rima trebuie sa simti un vibratio al cuvantului. Si iaca-ta ca asa ajungem iarasi la muzica, pentru ca nu se poate sa nu fi citit vreodata un portativ intr-o viata si sa nu fi oftat la o nota putin mai aplecata catre suflet.
Am citit azi niste versuri care ma duceau cu gandul undeva departe. Daca ai sti cat de departe ai veni dupa mine. Am inchis ochii si am zambit asa cum zambeam alta data. Stii ca vocea ta imi rasuna in amintire de fiecare data cand privesc catre inima ta? Stiu insa ca inima ta e rece, atat de rece incat sloiul de gheata scoate un sunet clar si cristalin. Oare ce inseamna sunetele aste reci de cristalin? Poate ca inceputuri neterminate sau continuari nereusite ale unui etern inceput.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu