Se nasc zambetele din cenusa uneori si se ingroapa cu ipocrizie in liniste….de ce? De ce un zambet nu poate fi privit in patrunzeala lui..in eternitatea puritatii? Am sa vreau sa nu cred ca a disparut inocenta unui cuvant nerostit, unui zambet nezambit…
A trecut pe langa mine o zi, o seara si iarasi o alta zi si nu am zambit…ba chiar am simtit uneori ca ma apasa ceva greu si de nedeslusit. Poate era ipocrizia, sau poate era doar durerea ce trebuie dusa cand iubesti asa de mult un simbol. O sa vezi pe parcurs ca simbolul nu te iu beste la loc, el asteapta sa ii aduci ofrande in lacrimi si bucurii in cuvinte, insa nu are sa iti intoarca sentimentul. Desi in timp ai sa speri asta nu ai sa primesti ce sperai….ci de zeci de mii de ori mai mult. E o dragoste reciproca la nivelul tactil al firului ierbii, e o dragoste care nu se opreste la susurul apei sau raspunsul izvoarelor cautate in adancul muntelui. chiar daca nu e vizibila e o dragoste pe care nu o uiti….si mai mult decat atat: vrei sa o transmiti. Azi…cred ca …am murit putin. Am inviat apoi pentru ca viata e asa de frumoasa langa prieteni pe care sufletul ti scoate in cale si ti da sa ii ai aproape de suflet, acolo unde tainuirea cuvintelor nu te lasa sa taci ci te face sa urli si sa iubesti camaraderia. Mi-e drag sa am prieteni ca ei, aceia care te scot din starile emotionale defecte spre a repara putin cate putin din inimi frante sau din rotite care nu se mai invart. Oblojeala sufletului e acel zambet pe care il vreau zi de zi clipa de clipa….ca apoi intr-un final…cand departe de viata este rasuflul..sa ridic privirea, sa zambesc inapoie la un zambet strasnic de drag si apoi sa inchid, ramane sa zambesc in suflet…