O poveste tacuta

Dr Mircea Luca
....un gand ce se naste dincolo de cuvinte e atat de pur atat de frumos....
Sa spun ca a fost usor e prea departe de adevar. Sa spun ca a fost greu e o prostie. Cand iubesti ceva cu adevarat nimic nu e greu.
Am pus o baza cand unii de abia se trezeau. Am muncit cu sufletul cu inimile cu muschii si cu vorbele. Ne-am batut cu vorbele si am invatat cata rautate poate exista intre noi. Am vazut oameni si clipe si ore. Am invatat din rautate si ura si scuipat. Am gresit sau nu doar Dumnezeu ne poate spune. Ce mai poate spune Domnul e ca inima a fost curata, ca de fiecare data. Acum poate ca tot e vorba in vant si pierdere de vreme. Sti tu draga cetitorule, mama imi spunea cand eram mic ca rautatea lumii e cea mai grea povara pe care trebe sa o duci cand ai inima curata.
Si au venit clipele frumoase cand oamenii frumosi de prin peluza au ridicat cuvinte si au pus umarul la tot, incepand de la lutul care prindea forma sub privirea noastra si mana calda si blanda a maestrului pana la obiectivul rece al aparatului de fotografiat. Imi pare bine ca pozele sunt de amator, numai asa pot surprinde frumusetea si limpezimea sufletului deschis si curat.
Am privit in ochi oameni pe care cu greu as putea sa ii mai scot din sufletul meu. Pe unii i-au injurat, pe alti au incercat sa ii discrediteze ...pe altii doar i-au vorbit urat. Daca gura lumii ar privi in ochii lor si in inima lor frumoasa am intelege cu totii mai bine notiunea de familie.
Imi amintesc cu placere clipele in care s-au pus limite, in care s-au emis comunicate sau in care s-a zambit. Acum daca te uiti la fetele lor o sa vezi doar oameni. Daca incerci sa ii cunosti cu adevarat o sa vezi zambete si lacrimi. Fiecare om are viata lui cu problemele si fericirile sale. O echipa insa a depasit limitele personale, amatori, insa cu suflet mare. Daca as putea sa le multumesc as face-o. Pecetea peste timp spune restul povestii. Mingea cu sireturile sale ascunse spune poate un cuvant negrait.
In final a ramas doctorul Mircea Luca privind peste Somes ca si cum ar fi stapan peste orasul acesta. Mai tarziu o sa vin sa il mai privesc inca o data in maretia lui. Prima zapada l-a botezat cu neaua sa. O sa vina si prima primavara in jurul Pazitorului ideilor noastre cu florile sale si cu mireasma imbatatatoare din jurul stadionului Nostru.
Iubindu-te pe tine inveti sa iubesti pe altii, insa daruind altora sudoarea muncii tale e o nimica toata! e doar inima deschisa cu adevarat spre propria familie, aceea a Universitatii Cluj!

http://www.asr1919.ro/foto/povestea-realizarii-statuii-dr-mircea-luca-galerie-foto/

fata din poze...

Cand ploaia cade peste lacrimile tale, printre soapte cu iz de vanilie vreau sa ma uit in ochii tai...sa vad licarirea unei lacrime in profunzimea durerii ei.
Te-am privit de atatea ori in pozele tale si am ajuns sa te cunosc intr-un fel anume....cel ireal. Te vad calda si cu inima deschisa. te vad rabdatoare si intelegatoare. Te vad frumoasa la suflet si plina de bun simt. Ma gandeam la bunul tau simt. Ma gandeam la zambetul tau cald si care ascunde ceva. Eu stiu ce ascunde, simt, imi doresc sa iti iau intre palmele mele calde obrajii tai si sa te privesc adanc in ochi sa iti soptesc, dupa ce te-ai linistit si calmul tau si-a facut prezenta....ca esti frumoasa. Probabil ca in sufletul meu as vrea sa iti spun ca imi esti draga asa, cu pozele tale si ca ochii tai imi par asa de plini de inteles. Ma gandesc ca te cunosc indeajuns de mult incat sa nu imi doresc sa te mai cunosc. Sa spun ca e devreme, inseamna ca am aflat tarziu. As vrea sa intelegi ca in sufletul meu ai un loc aparte. Daca vrei sa ma intrebi mai multe detalii...cred ca nu as putea sa iti raspund. Stiu doar ca tu si pozele tale mi-ati cucerit sufletul. O data in viata stiu ca ne vom intalni. Nu stiu insa daca tu ai putea sa vezi cu ochii tai privirea sufletului meu. NU iti cer nimic in definitiv. Imi doresc doar sa zambesti si sa fi tu insuti...fata din pozele tale.

franturi

...am strans in pumnul meu o floare....
Am strans-o si o priveam cum moare. Ma gandeam ca uneori florile traiesc o viata sau paote o secunda. Mi-a fost mila de ea, apoi mi-am dat seama ca de fapt era vina mea.
Am strans la pieptul meu o floare si ma gandeam la aceea care murise in mana mea. Acum nu mai era asa. Imi era cald si sufletul impacat. As fi vrut sa iert pumnul care a sfarsit un zambet. As fi vrut sa pland si sa rascumpar viata aceea. Era mult prea tarziu...poate ca ar fi bine sa visez cu ochii deschisi

Mai ramai putin in viata mea. Priveste alaturi de mine un asfintit. Mi-e dor sa pot sa ma trezesc ca sa pot privi un rasarit. Ramai la cina. Nu stiu sa gatesc insa gatesc din suflet. Stiu insa sa visez. Tu stii ca daca visul meu ar putea vorbi ...poate as fi un om cautat.

Ma gandesc uneori cum sa plec departe. As vrea sa fie simplu si pacea din inima mea sa imi dea impulsul necesar. As vrea sa culeg din cuvinte vorbe frumoase, din inimi reci batai puternice si din oameni frumusetea unui gand. Stii, uneori as vrea sa ma opreasca cineva....cineva cu un gand nespus si o privire adanca. As vrea sa pot citi in ochi si sa adorm in privire. Am sa plec candva catre departe si ridic din noapte soapte si sa raresc un rau de munte ce vrea sa curga in siruri marunte.

As vrea sa stiu canta la pian, sa imi tanguiesc durerea printre clape alb-negre si sa sper ca ce le desparte e doar un semiton

Am privit in tacere cum ti se miscau buzele. Stiu ca imi spuneai ceva insa nu eram atent. Ma gandeam la clipa in care noi ne-am sarutat pe scara unui tren. Nu am uitat nimic din clipele alea. Ma uitam la tine si ma gandeam cat de frumoasa esti. Tu vorbeai insa....renuntasem sa te mai aud. Erai atat de departe. Ma gandeam la un copac sub un care te-am sarutat si o seara in care am visat. Ma uit spre trecut si te privesc ca si cum esti langa mine. Nu am uitat clipa cu tine si o simt aproape de inima mea. Iti privesc buzele si as vrea sa te ascult si iti savurez fiecare cuvant....esti insa asa de departe. Mi-e dor de tine si de ochii tai. Te-as saruta pe scara unui tren si poate nu te-as mai lasa sa pleci de data asta!

Nu sunt cuvinte sa spuna ca ochii tai sunt albastri, nici ca zambetul tau nu poate rasari la o ora asa de matinala, insa sunt sigur ca daca i-as oferi destule motive ar face-o si.....atunci soarele s-ar putea ascunde in fata spectacolului de culoare si lumina care iese din suflet si straluceste de pe buzele tale fierbinti...
Daca as alege o perioada a zilei in care sa ma trezesc...ar fi aceea in care privirea ta mi-ar zambi, iar parul tau s-ar scalda printre raze razlete si ar lasa sa se vada chipul tau fericit si plin de viata.
Nu cred ca as putea spune ca esti frumoasa. Ar fi prea simplu, iar cuvintele prea reci. As putea doar .... sa iti arat, dar atunci poate as merge prea departe. Cerul e totusi asa de departe iar privirea ta atat de aproape....

undeva intre nicaieri si acum

Daca ai rade as zice ca glumesti. Unoeri privesc spre cer si cred ca tot ce e ploaie e lacrima. Poate ca in definitiv asa este...sau poate nu. Daca ai spune ceva ce m-ar durea, probabil ca te-as parasi. Unoeri sunt tafnos si privesc spre cer. As vrea ca vantul sa aiba aripi si sa se inalte pana la nori sa ii alunge de pe cerul amintirilor mele. Mi-e greu sa cred ca in viata apar curcubee de nicaieri. M-am saturat....sau poate nu mai cred in culori. Daca ar fi mai simplu m-as ridica si as pleca. POate ca ar fi usor, poate ca ar fi al dreq de simplu.
Si daca nu as pleca? Daca as ramane? as insista sa fiu un nemernic? sau doar un ciudat care inca mai spera?
Stau si ma gandesc la mine. si daca nu exista cuvantul noi? daca pentru mine cuvantul s-a pierdut...ar trebui sa inventez unul?
Ma uit cum pleca de langa mine suflete, urechi, lacrimi si sunete. Am ramas singur fara ele. Daca ar fi sa renasca ceva din cenusa asta ar mai fi zambetul. Ma simt asa de mic si cred ca nu mai imi sta in putinta sa fac ceva, sa schimb prezentul. Poate o sa ma impiedic si am sa ma tarasc spre tine. As vrea sa lupt pentru tine si sa castig un razboi cu mintea mea, cu amitirile mele....