Nici nu mai ştiu dacă erai frumoasăŞi nici în ce culori îţi sta mai bine,Ştiu doar că amintirea nu mă lasăŞi că mi-e imposibil fără tine.Vizionez femei nenumărate,Femei interesante mă mai sună,Dar rece şi străin mă simt de toateŞi nu mă văd cu ele împreună.Nu pot nici să-mi explic întreaga dramă,Care-a decurs din întâlnirea noastră,Dar vechiul dor al dragostei mă cheamăŞi tu îmi faci cu mâna la fereastră.Subtile explicaţii cui i-aş cere?Tot prostul face pe interesantulŞi-n condamnarea asta la tăcere,Mai conversez de-a surda, cu neantul.Şi cum să transformăm iubirea-n ură,De ce nu noi, ci solii să lucreze,Şi să pătăm simţirea cea mai pură,Punând incendiul tot în paranteze?N-aş vrea să te-ndârjesc sau să te sperii,Nici să te fac să te-ndoieşti de tine,Dar eu te-am adorat fără criterii,Estet bolnav, al patimii depline.De dragul tău, am fost cu lumea-n luptă,Te-am apărat de bârfe şi de crivăţ,Şi după toată veghea ne-ntreruptă,Cedez numai în lupta împotrivă-ţi.Şi totuşi tu ai fost cea mai frumoasă,La mine-n braţe îţi fusese bine,Obsesia iubirii nu mă lasăŞi-mi este imposibil fără tine.
(Mi-e imposibil fara tine - A. Paunescu)