scrisoare catre nicaieri

A inceput sa ploua. De ceva vreme nu am mai auzit ploaia cum uda pamantul. Am incercat sa inchid ochii si sa ma relaxez. Mi-e dor de liniste in viata mea. Mi-e dor de senin pe cerul meu. Ploaia cadea neincetat de cateva ore. Era marunta si rece. Rece ca sufletul meu. As fi vrut sa fii aici sa ma incalzesti. As fi vrut sa citesc poezii si sa zambesc….
Uneori cand imi ridic privirea spre cer ma gandesc la suflet. Poate ca nu ar trebui sa fiu asa de dur cu el. In definitiv dragostea nu vine decat daca accesezi umarul lui.
Cerul era azi asa de cenusiu, insa peste valea care imi statea inaintea-mi se asternea o liniste superba. Ma gandeam oare imi e de ajuns ce iti ceream? Vroiam liniste si poate ca am mai mult decat speram. Insa nu am sufletul impacat. Cum as putea sa am sufletul impacat? Nu stiu, dar mi se pare ca nici nu ma framanta aceasta intrebare. Ma framanta insa un dor. Mi-e dor de mama. Mi-e dor de linistea ei si de povetele ei.