Toamna in care am plans...

Cerul e uneori albastru, alteori verde. Un prieten spunea mai demult, cand eram copii, ca acest cer….poate avea ce culoare vrem noi, sau ne inchipuim, depinde de starea pe care o avem in cel moment. Imi place sa cred ca al meu e….senin! vroiam sa iti spun ca m-am uitat in ochii tai si te-am zarit pentru o clipa. Esti frumoasa, insa in ochii mei te scalzi in raze de soare. As fi vrut sa iti spun atat de multe si sa iti zugravesc cat de frumos e totul in jurul tau, insa se pare ca stilul asta nu e felul meu de a fi. Eu vreau timp, un timp pe care….se pare ca l-am pierdut si acum caut sa il regasesc. Oare timpul care trece e pierdut? Oare as putea sa il reintorc ca sa am destul timp sa te privesc in ochi seara si sa ma afund in privirea ta, sa adorm cu gandul in ochii tai asa de patrunzatori.
Ieri ma gandeam ca poate am trecut pe langa tine vreodata pe strada si in cufundarile mele ganditoare am omis sa te privesc. Poate vreodata ai trecut pe strada mea si te-ai uitat inspre balconul meu.
M-am trezit ieri mai devreme ca de obicei. Somnul nu mai vroia sa ma poarte pe aripile lui. Am stat si am privit un inceput de rasarit. Ma doare atat de mult cand privesc rasaritul. Imi aduce aminte de un rasarit in care plangeam si imi doream sa nu exist. Era acea dimineata in care mi-am jurat sa nu uit. Insa…am uitat. Poate ca viata si-a urmat cursul sau firesc, sau poate sunt eu prea uituc. Am sa adorm si am sa sper ca diminetile cu rasarit fals…nu au existat…