Se nasc zambetele din cenusa uneori si se ingroapa cu ipocrizie in liniste….de ce? De ce un zambet nu poate fi privit in patrunzeala lui..in eternitatea puritatii? Am sa vreau sa nu cred ca a disparut inocenta unui cuvant nerostit, unui zambet nezambit…
A trecut pe langa mine o zi, o seara si iarasi o alta zi si nu am zambit…ba chiar am simtit uneori ca ma apasa ceva greu si de nedeslusit. Poate era ipocrizia, sau poate era doar durerea ce trebuie dusa cand iubesti asa de mult un simbol. O sa vezi pe parcurs ca simbolul nu te iu beste la loc, el asteapta sa ii aduci ofrande in lacrimi si bucurii in cuvinte, insa nu are sa iti intoarca sentimentul. Desi in timp ai sa speri asta nu ai sa primesti ce sperai….ci de zeci de mii de ori mai mult. E o dragoste reciproca la nivelul tactil al firului ierbii, e o dragoste care nu se opreste la susurul apei sau raspunsul izvoarelor cautate in adancul muntelui. chiar daca nu e vizibila e o dragoste pe care nu o uiti….si mai mult decat atat: vrei sa o transmiti. Azi…cred ca …am murit putin. Am inviat apoi pentru ca viata e asa de frumoasa langa prieteni pe care sufletul ti scoate in cale si ti da sa ii ai aproape de suflet, acolo unde tainuirea cuvintelor nu te lasa sa taci ci te face sa urli si sa iubesti camaraderia. Mi-e drag sa am prieteni ca ei, aceia care te scot din starile emotionale defecte spre a repara putin cate putin din inimi frante sau din rotite care nu se mai invart. Oblojeala sufletului e acel zambet pe care il vreau zi de zi clipa de clipa….ca apoi intr-un final…cand departe de viata este rasuflul..sa ridic privirea, sa zambesc inapoie la un zambet strasnic de drag si apoi sa inchid, ramane sa zambesc in suflet…

un apus....

A apus un crampei de lumina peste seara asta tacuta. Am stat si am privit de pe geamul mansardei cu ploaia lovea caldaramul. Incet sau tare era o ritmicitate tanguita uneori. Stii, ma gandeam ca daca ploua poate o sa vii in vizita. Am asteptat insa nu ai aparut. Ma gandeam ca poate ai uitat…sau poate nu ai vrut. Seara e frumos aici cand linistea se acopera peste camerele tacute. Ma plimb pe hol si fredonez de multe ori ca sa acopar golurile. Las lumina sa patrunda exact cat este nevoie, iar aerisirea o fac mai tot timpul, pentru ca imi plac miresmele de afara, totdeauna diferite si datatoare de speranta sau…nu. A cazut printre picuri azi si o pana. Am privind-o indelung cum ploaia se juca cu ea… am ras cand m-am gandit ca parca era o minge in jocul insipid….daca ar fi sarit, jocul era mai interesant…apoi m-am trezit ca priveam in zare cautand un curcubeu. Cred ca l-am gasit, dar la fel de bine se poate sa fi fost doar imaginatia mea. Am inchis ochii si m-am gandit la fereastra din apartamentul care acum nu mai e al meu. Mi-am amintit de serile in care priveam in departare cautand o speranta sau o raza de soare

ratacind printre sloiuri muzicale

Am ramas undeva prizonier in propriile cuvinte si ratacit in propriile ganduri. Speram sa pot iesi sa ma eliberez de o greutate ce apasa asupra libertatii mele. Am realizat insa ca greutatea era doar negasibila, nereala…ajustabila insa.
Am sa eliberez catre nesfarsit un vis care sa se piarda in mintea mea, in fiecare rasuflare a ego-ului si am sa tac pana la refuz in fata negatiei de a spune nu. Nu sunt jocuri de cuvinte sau amaraciuni pe portative, sunt insa clipe si momente care se pierd in fiecare clipa ca sa poata fi regasite in splendoarea lor putin mai tarziu cand tot ce visai in moment sa se transforme in etern. Ca nu e reusit? Cui ii mai pasa? Cuvintele spuse odata trebuie tratate intr-un mod mai mult decat medical: poetic. De ce poetic? Pentur ca in poezie, chiar daca nu exista rima trebuie sa simti un vibratio al cuvantului. Si iaca-ta ca asa ajungem iarasi la muzica, pentru ca nu se poate sa nu fi citit vreodata un portativ intr-o viata si sa nu fi oftat la o nota putin mai aplecata catre suflet.
Am citit azi niste versuri care ma duceau cu gandul undeva departe. Daca ai sti cat de departe ai veni dupa mine. Am inchis ochii si am zambit asa cum zambeam alta data. Stii ca vocea ta imi rasuna in amintire de fiecare data cand privesc catre inima ta? Stiu insa ca inima ta e rece, atat de rece incat sloiul de gheata scoate un sunet clar si cristalin. Oare ce inseamna sunetele aste reci de cristalin? Poate ca inceputuri neterminate sau continuari nereusite ale unui etern inceput.

uneori cuvintele sunt asa de complicate....

Am uitat o bataie de aripi care sa inalte si sa duca departe. UNde? Nu stiu ...de fapt sunt sigur ca bataia asta era doar pentru a evita tacerea si linistea.
Am ridicat privirea spre cer cautand o raza de lumina. Nu era vorba de o lumina de speranta ci doar una sa incalzeasca aripi frante si ridicari ale ingerilor catre cine stie ce vazduh pierdut.
Am inchis ochii si am incercat sa adorm. si nu ca sa visez ci ca sa i pot deschide atunci cand lumina nu mai poate face fata unei eclipse totale de inima.

Era in septembrie parca, sau la fel de bine era in octombrie. Nu cred ca mai imi amintesc despre minunatiile aramii ce le formau frunzele cand se jucau in bataia vantului prin parc. Veneam sa te vad si parca as fi zabovit putin mai mult preintre castane….am cules cateva care imi placeau. Vroiam sa ti le dau si am descoperit in scorbura unui copac multe multe de parca cineva si le adunase acolo. Mi-am promis sa iti arat si tie acel ascunzis. A inceput atunci sa ploua si am stiut ca frumusetea unei zile nu sta in finalul ei ci in concluzia adevata a clipelor petrecute alaturi de tine sau de mine.
Am inchis ochii si m-am gandit la ….nimic in definitiv. Am incetinit pasul prin ploaie si am lasat picurii mari care cadeau printre copaci sa imi brazdeze fata. Erau calzi si parca in ziua aceea era singura umbra de caldura ce mi-o daduse in dar natura. Sau poate credeam doar eu ca sunt calzi… am zambit si mi-am dat seama ca dorintele mele uneori se indeplinesc, sau doar cresc frumos in imaginatia mea prapastioasa.
Nu cred ca am sa mai ador visand la soare. El e prea departe de mine. Am sa raman in ploaia mea si am sa ma bucur de fiecare zi in care ea imi intuneca fericirile, in definitive e prietena mea ploaia asta, in bune si mai ales in rele. Zambetul perfid al racelii de afara e doar o alta ironie a viselor mele.
E frumos sa crezi ca undeva aproape exista zambetul pe care il cauti de zile intregi. Eu nu am sa il caut pe al ei….il am pe al meu.

Ramas bun cuib al salvarii mele sufletesti

Am adormit cu visurile mele. Imi pare ca e frumos uneori in vise. M-am trezit apoi si am privit incet in sus ca intr-o ruga spre liniste si pace in suflet. Am castigat o raza de lumina care sa ghideze zambetul spre lacrimile din ochii mei. Stiu ca am privit inca o data casa si am cautat in fiecare coltisor caldura care mi-a dat-o un camin pe care il vroiam, un camin care poate m-a salvat de mine, de restul, dar mai ales de ea. Poate e impropriu spus ca imi cautam iesirea…poate mai bine spus ma cautam pe mine insumi. Cred ca nu m-am regasit. De fapt stiu sigur. Eu sunt un vesnic calator. Poate e vina ei, poate asa eram eu dintotdeauna si de abia acum am descoperit asta. Am gasit aici in raceala casei mele o caldura pe care o credeam pierduta. Am cautat in solitudinea serilor la un pahar cu vin niste buze fierbinti. Am asteptat diminetile racoroase un raset ca si un clinchet care sa aduca raze de lumina peste privirea mea. Am visat la chemarea la masa a unei voci si la mangaierea unor vorbe. Nu le-am gasit niciodata desi le-am cautat in fiecare colt. Am gasit insa o liniste deplina, o liniste care m-a ajutat sa imi descopar singuratea din suflet. Am crezut ca o sa fie linistea care sa ma descopere la lumina, insa nu a fost sa fie asa…a trebuit sa aprind lacrima lumanarilor ca sa descopar calmul infinit.
De cate ori au rasunat holurile reci de acordurile unei viori ratacite care isi plangea nemurirea… Am zambit de atatea ori cand am gatit pentru suflet si am ras cand am mancat din ceea ce am strans din jurul meu. Am plans de multe ori gandindu-ma la mama si la greselile mele. Am iubit in fiecare cotlon al casei si am respirat dragoste prin toti porii. Am ascultat gemetele unor placer atat de pure incat am crezut ca iubirea e tot ce ma va salva. Am crezut gresit, pentru ca langa iubire e atat de multa minciuna…
A mai trecut prin viata mea aici si zambetul ei…si frumusetea ochilor si sarutul tarziu din noapte. A mai fost discutiile lungi sip line de speranta la telefon si privindu-I indelung pozele. Apoi a plecat…era si normal, eram doar o amintire in drumul ei. M-am agatat de o iubire imposibila pentru ca speram sa imi fie sentimentul in sine salvarea mea. Am gresit…nici macar acolo nu am reusit sa ma salvez. Ce am reusit sunt insa amintirile unei banci, al unui sarut, al unei nopti fierbinti si a despartirii din gara. De ce iubirile se sfarsesc in gara? Am privit atunci un tren care pleca si ducea cu el salvarea mea. Puteam sa fug dupa el…de atatea ori, insa am ramas impasibil. Sufletul meu e demult impovarat de nimicuri care imi ascund adevaratele sentimente si actiuni.
Nu am plecat niciodata de aici cu speranta de a nu ma mai intoarce….ci am ramas fidel unui locas in care am simtit si dragoste si ura si razbunare si iubire si lacrimi si odihna. Am visat atat de mult si am plans atat de mult in camerele astea. Daca ar putea vorbi, cred ca m-ar izgoni….cred ca s-au saturat si ele de raceala mea care le transmitea frigul asta apasator.
Am scris mult aici in tanguirea mea, pentru ca totul se naste din scrisuri ca sa dainuiasca in amintiri. Am dormit si odihnitor si iepureste in paturile astea. Am citit carti pana noaptea tarziu si am vorbit multe si nevrute. De multe ori as fi vrut sa pot visa frumos, insa nu prea am reusit. Am citit printre randuri si am gandit mult prea mult actiunile si reactiunile mele si ale altora…poate pentru ca am avut mult prea mult timp.
Am sa ma ridic, desi imi e greu si am sa imi indrept pasii catre iesire…am sa mai arunci cateva priviri si cu siguranta o lacrima are sa cada in urma pasilor mei tacuti si durerosi de adanci….

apa...

Ploua undeva departe de mine. Ma plimbam printre copaci cautand locul in care picurii razbesc mai greu. M-am udat destul de tare insa nu imi era frig, ca de obicei visam. Imi e dor de soare si de zambetul tau. E tarziu, afara ploua si eu caut caldura din semineu. Undeva aproape e rece si picurii razbesc rece spre pervazul meu cazand intr-un sunet spart, acut de parca ar vrea sa doara. Simplitatea vorbelor e atat de frumos exprimata prin tacere atunci cand ploua, incat imi e dor sa adorm la sunetul sacadat al picurilor de liniste.