Nici nu stiu unde se termina sentimentele, insa daca as stii macar unde incep…
Am simtit astazi o durere acuta, insa fizic durerea nu a existat. Inseamna ca probabil crapatura a avut loc in suflet. Culmea e ca nu s-a despartit nimic, iar sentimentele nu s-au racit. De fapt nici nu se putea intampla asa ceva. Stii, cand iubesti ceva cu sufletul, nu exista nimic sa te opreasca….sunt doar obstacole care te incetinesc. Nici nu stiu de ce vorbesc eu un diletant mai ales in marea asta de sentimente … insa simt ca doare, doare asa de tare, iar sentimentele trebuiesc sa iasa cumva si nu sa umfle un balon si asa prapadit… Am invatat sa iubesc de la tata simbolul asta si am lucrat cu atata suflet la fiecare caramida pe care am cladit-o cu fiecare deplasare sau fiecare vis pe care l-am avut pentru U. Am citit carti in care se zugraveste asa frumos sentimentul asta aparte, insa nimic nu poate concura cu acele exprimari nescrise si nevorbite pe care le contine interiorul sufletului de U-ist.
Maine, promit ca am sa ma trezesc si am sa incerc sa zambesc, am sa ridic privirea si speranta catre culmi noi, insa astazi, lasati-ma sa plang…sa imi ascund durerea in spatele lacrimilor si sentimentele in spatele cuvintelor…

Mi-e dor...

Mi-e dor sa tac intr-o liniste in care se sparge incet si acut durerea, Mi-e dor sa tac si in linistea asta sa aud doar calmul respiratiei tale…a vorbelor si a vocii tale calde. Mi-e dor sa te privesc cum iti rasfiri paru si apoi il inelezi razand de parca ai ascunde ceva. Mi-e dor sa te uiti la mine stinger pentru ca nu stii ce sa spui, desi de atatea ori te-ai descurcat de minune. Stii, cand eram doar noi doi, te dezbracai de tot si deveneai o culoare asa de frumoasa incat o cautam pana la urmatoarea intalnire. Uneori cand ma simt descurajat, inchid ochii si privesc inspre vise…stiu ca odata se va intampla sa o recunosc dintre toate sis a zambesc ca de fiecare data cand te vedeam imbujorata. Mi-e dor de tine pe de-a intregul. Ai sa ramai in visele mele si zi si noapte pana cand nu o sa mai doara nimic….atunci sunt sigur ca am sa imi gasesc culoarea care imi da sens vietii.

Se nasc zambetele din cenusa uneori si se ingroapa cu ipocrizie in liniste….de ce? De ce un zambet nu poate fi privit in patrunzeala lui..in eternitatea puritatii? Am sa vreau sa nu cred ca a disparut inocenta unui cuvant nerostit, unui zambet nezambit…
A trecut pe langa mine o zi, o seara si iarasi o alta zi si nu am zambit…ba chiar am simtit uneori ca ma apasa ceva greu si de nedeslusit. Poate era ipocrizia, sau poate era doar durerea ce trebuie dusa cand iubesti asa de mult un simbol. O sa vezi pe parcurs ca simbolul nu te iu beste la loc, el asteapta sa ii aduci ofrande in lacrimi si bucurii in cuvinte, insa nu are sa iti intoarca sentimentul. Desi in timp ai sa speri asta nu ai sa primesti ce sperai….ci de zeci de mii de ori mai mult. E o dragoste reciproca la nivelul tactil al firului ierbii, e o dragoste care nu se opreste la susurul apei sau raspunsul izvoarelor cautate in adancul muntelui. chiar daca nu e vizibila e o dragoste pe care nu o uiti….si mai mult decat atat: vrei sa o transmiti. Azi…cred ca …am murit putin. Am inviat apoi pentru ca viata e asa de frumoasa langa prieteni pe care sufletul ti scoate in cale si ti da sa ii ai aproape de suflet, acolo unde tainuirea cuvintelor nu te lasa sa taci ci te face sa urli si sa iubesti camaraderia. Mi-e drag sa am prieteni ca ei, aceia care te scot din starile emotionale defecte spre a repara putin cate putin din inimi frante sau din rotite care nu se mai invart. Oblojeala sufletului e acel zambet pe care il vreau zi de zi clipa de clipa….ca apoi intr-un final…cand departe de viata este rasuflul..sa ridic privirea, sa zambesc inapoie la un zambet strasnic de drag si apoi sa inchid, ramane sa zambesc in suflet…

un apus....

A apus un crampei de lumina peste seara asta tacuta. Am stat si am privit de pe geamul mansardei cu ploaia lovea caldaramul. Incet sau tare era o ritmicitate tanguita uneori. Stii, ma gandeam ca daca ploua poate o sa vii in vizita. Am asteptat insa nu ai aparut. Ma gandeam ca poate ai uitat…sau poate nu ai vrut. Seara e frumos aici cand linistea se acopera peste camerele tacute. Ma plimb pe hol si fredonez de multe ori ca sa acopar golurile. Las lumina sa patrunda exact cat este nevoie, iar aerisirea o fac mai tot timpul, pentru ca imi plac miresmele de afara, totdeauna diferite si datatoare de speranta sau…nu. A cazut printre picuri azi si o pana. Am privind-o indelung cum ploaia se juca cu ea… am ras cand m-am gandit ca parca era o minge in jocul insipid….daca ar fi sarit, jocul era mai interesant…apoi m-am trezit ca priveam in zare cautand un curcubeu. Cred ca l-am gasit, dar la fel de bine se poate sa fi fost doar imaginatia mea. Am inchis ochii si m-am gandit la fereastra din apartamentul care acum nu mai e al meu. Mi-am amintit de serile in care priveam in departare cautand o speranta sau o raza de soare

ratacind printre sloiuri muzicale

Am ramas undeva prizonier in propriile cuvinte si ratacit in propriile ganduri. Speram sa pot iesi sa ma eliberez de o greutate ce apasa asupra libertatii mele. Am realizat insa ca greutatea era doar negasibila, nereala…ajustabila insa.
Am sa eliberez catre nesfarsit un vis care sa se piarda in mintea mea, in fiecare rasuflare a ego-ului si am sa tac pana la refuz in fata negatiei de a spune nu. Nu sunt jocuri de cuvinte sau amaraciuni pe portative, sunt insa clipe si momente care se pierd in fiecare clipa ca sa poata fi regasite in splendoarea lor putin mai tarziu cand tot ce visai in moment sa se transforme in etern. Ca nu e reusit? Cui ii mai pasa? Cuvintele spuse odata trebuie tratate intr-un mod mai mult decat medical: poetic. De ce poetic? Pentur ca in poezie, chiar daca nu exista rima trebuie sa simti un vibratio al cuvantului. Si iaca-ta ca asa ajungem iarasi la muzica, pentru ca nu se poate sa nu fi citit vreodata un portativ intr-o viata si sa nu fi oftat la o nota putin mai aplecata catre suflet.
Am citit azi niste versuri care ma duceau cu gandul undeva departe. Daca ai sti cat de departe ai veni dupa mine. Am inchis ochii si am zambit asa cum zambeam alta data. Stii ca vocea ta imi rasuna in amintire de fiecare data cand privesc catre inima ta? Stiu insa ca inima ta e rece, atat de rece incat sloiul de gheata scoate un sunet clar si cristalin. Oare ce inseamna sunetele aste reci de cristalin? Poate ca inceputuri neterminate sau continuari nereusite ale unui etern inceput.

uneori cuvintele sunt asa de complicate....

Am uitat o bataie de aripi care sa inalte si sa duca departe. UNde? Nu stiu ...de fapt sunt sigur ca bataia asta era doar pentru a evita tacerea si linistea.
Am ridicat privirea spre cer cautand o raza de lumina. Nu era vorba de o lumina de speranta ci doar una sa incalzeasca aripi frante si ridicari ale ingerilor catre cine stie ce vazduh pierdut.
Am inchis ochii si am incercat sa adorm. si nu ca sa visez ci ca sa i pot deschide atunci cand lumina nu mai poate face fata unei eclipse totale de inima.

Era in septembrie parca, sau la fel de bine era in octombrie. Nu cred ca mai imi amintesc despre minunatiile aramii ce le formau frunzele cand se jucau in bataia vantului prin parc. Veneam sa te vad si parca as fi zabovit putin mai mult preintre castane….am cules cateva care imi placeau. Vroiam sa ti le dau si am descoperit in scorbura unui copac multe multe de parca cineva si le adunase acolo. Mi-am promis sa iti arat si tie acel ascunzis. A inceput atunci sa ploua si am stiut ca frumusetea unei zile nu sta in finalul ei ci in concluzia adevata a clipelor petrecute alaturi de tine sau de mine.
Am inchis ochii si m-am gandit la ….nimic in definitiv. Am incetinit pasul prin ploaie si am lasat picurii mari care cadeau printre copaci sa imi brazdeze fata. Erau calzi si parca in ziua aceea era singura umbra de caldura ce mi-o daduse in dar natura. Sau poate credeam doar eu ca sunt calzi… am zambit si mi-am dat seama ca dorintele mele uneori se indeplinesc, sau doar cresc frumos in imaginatia mea prapastioasa.
Nu cred ca am sa mai ador visand la soare. El e prea departe de mine. Am sa raman in ploaia mea si am sa ma bucur de fiecare zi in care ea imi intuneca fericirile, in definitive e prietena mea ploaia asta, in bune si mai ales in rele. Zambetul perfid al racelii de afara e doar o alta ironie a viselor mele.
E frumos sa crezi ca undeva aproape exista zambetul pe care il cauti de zile intregi. Eu nu am sa il caut pe al ei….il am pe al meu.