Am devenit asa de rece, insa lacrimile raman asa de calde.

Nu am plecat nicaieri, doar am disparut… am lasat in urma un praf pentru ca trebuia sa se piarda urma. Nu caut nimic si nici nu cred ca gasesc ceea ce caut. Ma intorc de fiecare data in mine si plang. Cu lacrimi, cu durere si sentimente. Am plecat pentru ca aveai nevoie sa zbori linistita catre cerul tau si numai al tau. Am plans cand am facut asta si lacrimile inca vor alege nemurirea no-man’s-land-ului. Aici departe de tot e liniste, e linistea pe care o cautam si pe care o gasesc de fiecare data.
Stii, sunt ca un lup care nu mai vrea haita, vrea sa se retraga singur, e ca si cand un suflet isi cauta moartea, nu cea reala, ci aceea a singuratatii absolute, a atingerii unui eu atat de indepartat incat uneori il aud cum vorbeste singur si se tanguie catre nicaieri.
De ce plang? Nimic, de fapt asa a fost intotdeauna, imi plang mie insumi pe umeri si caut caldura in bratele mele. Am stat atat de mult in caldura lor incat m-am obisnuit cu mine insumi, cu singuratatea si cu lacrimile calde ale impacarii cu sine.
Nu am sa plec niciodata mai departe de lumea mea, e trist, insa e siguranta in care mai am incredere. Au trecut dureri si rani, sentimentele insa scancesc inca, lacrimile vor fi acolo intotdeauna, asa, in coltul ochiului. Am plecat catre locul meu, nicaieri, insa acasa.
Pastrez pentru mine saruturi si mangaieri, placeri si nevinovate dorinte. Am sa tac in larma din jurul meu pentru ca linistea ma duce spre locul meu. Aici am sa tin aproape amintirile calde si frumoase, dureroase si gri, tacute si perverse. Nu moarte desparte inimi, ci minciuna si efervescenta negatiei. Nu caut raspunsuri, de fapt, nu le mai vreau a le sti. Mai bine sa ma las in bataia necuvantata a sunetelor muzicii, acel leganat care te face sa adormi si sa visezi. Am sa visez mult, pentru ca stii bine ca imi place sa visez…..sa adorm in gand cu dorinte si sa ma trezesc cu amintiri.
Stiu ca iti va fi mai bine fara mine. Te tin in spate si acum ti-am dat libertatea de care aveai nevoie. Poti fi fericita in noua ta viata, pentru ca meriti. Nu lasa durerea sa te minta. Fi peste ea si inchide ochii de fiecare data cand iti da tarcoale. Inchide ochii si gandeste-te la mine. Voi fi acolo de fiecare data sa iti dau o imbratisare ca sa poti continua.
O pana va cadea de fiecare data spre pamant, insa gratia cu care o va face o va face nemuritoare, iar timpul care ii va lua sa duca treaba la bun sfarsit, va fi timpul in care ne este permis sa visam, alegerea duratei sta doar in imaginatia si linistea noastra.

From darkness I understand the night
dreams flow, a star shines
Ah! I desire Evenstar

Look! A star rises out of the darkness
The song of the star enchants my heart
Ah! I desire...

M-am trezit si era rece, atat de rece…

Am privit inca o data ceasul si era tarziu, trebuia sa reiau o zi de la inceputul ei. Nu imi era greu, era doar asa de rece in amintiri incat imi inghetasera pana si lacrimile. Avea sa vina ziua aceea in care am sa caut catre asfintit raspunsurile pe care sa sper a le primi catre rasarit. Si, nu a fost asa, pentru ca durerea nu e creeata sa fie expusa, ci traita in stralucirea fada a unei licariri care nu are sa vina, nici chiar la capatul tunelului. Raza de lumina nu isi are rostul atunci cand rautatea isi face loc printre oameni. Sa speri in lumina e ca si cum ai astepta vara in decembrie, pentru ca eu asta caut acum in postul Craciunului.... Desi, niciodata sa nu spui niciodata

Eram atat de sigur ca fiecare zi e efemera, pana cand am descoperit unicitatea clipei.
Am incercat in fiecare clipa sa recladesc orice venea in viata mea, sa pun o amprenta in fiecare lucru ca sa nu ma ia prin surprindere trecerea timpului. Am iubit fiecare secunda ca sa pot ramane indragostit de clipe.
Am inchis azi ochii si am privit cu sufletul catre nicaieri-ul meu. Am incercat sa uit sa iubesc, sa urasc sa iert si sa plang. Nu mi-a reusit nimic. Cred ca am adormit sfortandu-ma sa castig o idee.

Amintiri si sperante

Am atins cartea cu mana dreapta. Simteam ca e doar o carte insa ochii mi s-au umplut de lacrimi. Nu stiu daca voiam sa aitng cartea aia sau daca in suflet imi era dor. Am jurat o data credinta si mi s-a mistuit undeva intre rai si iad. Undeva unde atingerea a devenit ura si ura a devenit prieten. Acolo unde lacrimile au plans ca sa ridice sufletul inapoie. Stiu insa ca nu s-a ridicat deloc, desi arata asta e acolo jos plangand intr-un colt. Nu plange de mila….doar de durere. Nu pentru ca a pierdut ci pentru ca nu a mai simtit la fel caldura in suflet. As atinge un inger, insa nu stiu daca aripile mi-ar mai ingadui aitngerea. Sunt jos. Atat de jos inca ma uit la mine cum rasuflu. Greu, insa rasuflu. Nu ar trebui sa fac asta insa iau pas cu pas fiecare sentiment. Nu o sa ma ridic niciodata sus…nu cred ca vreau. Imi ajunge insa sa pot privy in ochi. Si nu pentru ca am gresit ci pentru ca am pierdut tot intr-o clipa pe care am vazut-o, dar am fost prea orb ca sa o simt.
E rece uneori…si multa singuratate la mine in casa. Uneori cred ca ma complac in asta, gasesc in solitudinea mea o speranta pentru mine. Singur, aici, cladesc vise si ridic realizari. Uneori sunt atat de bogat, alteori sunt sarac dar fericit. Cat de fericit trebuie sa fi ca sa poti ridica privirea si sa zambesti?

Buna straino!

Buna, ce mai faci?
Imi era dor de tine si credeam ca inca te prind treaza, imi era dor sa iti aud vocea. Stiu ca nu ai timp, stiu, insa doar te mai tin cateva minute, poti sa dormi apoi. Vroiam sa iti spun ca …ma intreb pe unde umbli si ce faci, ma gandesc la pasii tai si la zambetul tau, visez la saruturile tale si la buzele tale fierbinti, de fapt as putea sa incep prin a-ti spune ca te iubesc. Stii ca uneori cand ma simt abatut inchid ochii si mi te inchipui cum arati in fata mea, zambind si asteptand sa ma prinzi nerabdatoare in brate. Imi e dor de tine, asa de dor incat abia astept sa te intalnesc iarasi....asa intamplator pe o strada straina, intr-un oras neumblat, la o ora ciudata.....si sa te sarut!

un dans...

Am intrat in dans fara sa stiu pasii. M a tem uneori ca am cunostiinte atat de limitate desi in general ma descurc la improvizatie. Stingher pasii se transforma in dans. Uneori pasii incropesc un amalgam filosofic de miscari stiute de suflet. Oare sufletul danseaza? Ma gandeam la un dans in doi. Nu am avut ocazia sa dansez cu tine niciodata, dar stiu ca am fi un cuplu. Intotdeauna m-am gandit la dansul nostru. Sa imi cobor man ape mijlocul tau sis a te trag incet spre mine, sa te sarut usor pe gat sis a iti soptesc ceva la ureche….sa razi sis a ma privesti adanc in ochi de parca ai vrea sa imi citesti adevarul spuselor mele. Sti bine ca mana care ti-am intins-o e sincera.
Mi-e dor de tine si stiu ca undeva in sufletul tau sentimentul e reciproc. Uneori visele sunt facute sa tina in viata pana si fire atat de subtiri incat ma gandesc ca parfumul tau e inca asa aproape ….

In MEMORIAM pentru acel dintre noi care merita o plecaciune plina de respect!

Vroiam ca sa plec catre tine o ultima poezie, un imn
ca voi sa iti spun: dintr-o mie tu nu esti un mim

cuvintele sunt prea sarace....si romanismul prea indepartat

ULTIMA CAFEA

Hai, Moarte, să bem o cafea Ţi-o fac cu caimac, aromată
Mai leapădă-ţi coasa cea grea Şi mantia asta ciudată.
Te rog să iei loc în fotoliu Nu mă supără dacă fumezi
După cine eşti, Moarte, în doliu? De ce tot suspini şi oftezi?
E foarte fierbinte cafeaua Nu te grăbi, că te frigi
Mai lasă-mi pe cer, încă, steaua Dacă eu am să mor, ce cîştigi?
Ai venit să mă iei în persoană Prea mare onoare îmi faci
Din toată specia asta umană Numai pe mine mă placi?
Hai să-ţi ghicesc în cafea E bine să ştii ce te-aşteaptă
O cumpănă grea vei avea Dar tu te descurci, eşti deşteaptă.
Eşti tot timpul în criză de bani Aici, te asemeni cu mine
De ce să fim noi duşmani? Eu te-nţeleg cel mai bine.
Lumea te aplaudă de departe În zvon de corridă, olé!
Fii bună şi-ntoarce-te, Moarte Să văd: după tine ce e?
Acum eşti captivă la mine
Am vrut să-ţi arăt, draga mea
Că nu-mi este frică de tine: Ţi-am pus şoricioaică-n cafea.

Corneliu Vadim Tudor
Noaptea de duminică spre luni 6 spre 7 septembie 2015

Undeva la granita dintre vis si realitate....sau somn?

A plecat si ultima raza de lumina…
Am ramas singur asteptand parca linistea care sa ma adoarma. Vroiam sa dorm si sa ma trezesc atunci cand lumina isi croieste drumul catre ochii tai, vroiam sa ii transmit ca inca imi e dor de tine…
Am ramas sa stau sa veghez un cer intunecat, fara farama de stea…si sa imi inchipui cum cerul instelat imi arata drumul catre inima ta. Am adormit si chiar vroiam asta. Stii bine ca visele mele tin de multe ori locul realitatii.
Am intins mana si m-ai prins de ea chiar inainte sa cad, m-ai ridicat si mi-ai zambit. Asteptam sa ma saruti, insa stiu ca nu are sa se intample asta. Te-am privit in ochi. Ai niste ochi frumosi, de fapt iti spuneam asta tot timpul. Mi-ai zambit din nou. Nu stiu de ce dar zambetul tau a avut un efect extraordinar asupra mea. Cred ca ma indragostesc de tine de fiecare data cand te vad zambind. Acolo e punctul meu sensibil si stii asta, pentru ca de fiecare data cand adorm te vad zambind…uneori razand cu gura pana la urechi. Esti frumoasa si rasul tau imi provoaca o stare de bine. Am sa ma trezesc in cateva clipe, insa vreau sa te pastrez in sufletul meu si in visele mele asa cum vreau eu. Sa te sarut si sa te simt cum ma strangi mai tare in brate. Te rog, fa-o, iti promit ca ramane intre noi, chiar daca doar in vise, sau undeva la granita lor.

Ce m-as face eu, ce te-ai face tu, daca n-ar fi "U" ?

Am plans ca un copil si am trait clipele pe care le-am visat de atata timp de acolo, din mijloc, de langa prieteni si de langa suflete mari. Am intins mana si am primit in dar exuberanta unui om care a pierdut ca de fiecare data tot, insa se bucura ca mai are langa el, cel mai de pret dar, cel al vietii. Iubeste clipa ca si cum ar fi ultima sau traieste-o ca si cand ea nu am mai fi a doua oara. As fi vrut sa tac si sa simt pentru mine doar, trairi si clipe si cuvinte, insa imi place sa ma plang…
Am jurat o clipa ca nu am sa ma mai intorc acolo, ca si intr-un calvar al durerii, al neimplinirii si al scarbei fata de semeni care trebuiau sa fie frati si nu dusmani invrajbiti, dusmani ai romanismului si al unei societati putrede, pline de infectie si de nesimtire. Si am jurat sa plec fara sa intorc privirea (meciul Romania-ungaria, bgs). Aceeasi societate m-a fortat indirect sa ma intorc aici. As fi vrut sa ajung acolo doar pentru U…si am facut-o. Am facut un drum batatorit sau initiatic pentru altii ca sa ma vad cu aceeasi oameni pe care ii iubesc de atatia ani. Am uitat de rautati si am zambit la durere stiind ca sufletele vor fi calde asa cum licuricii rasaresc in noapte sa faca lumina acolo unde intunericul abunda. Doamne, si mi-am ridicat privirea…erau ei, aproape toti, dar sarbatoreau cu glasuri care cantau si inimi care bateau si palme care aplaudau si ochi care plangeau. Sa razi copile si sa privesti cu inseninare spre durere, pentru ca sfarsitul nu e aici, ci azi, azi am uitat de el: ne gandim la bucurie, la zambete si la imbratisari calde. Nu pot si nu o sa uit fiecare privire in ochi ce mi-a ramas intiparita in minte. Nu pot sa mai tac dupa ce am auzit fiecare glas care a cantat langa mine chiar si atunci cand altul facea pauza sa isi dreaga vocea. Nu pot sa nu simt durerea pe care o traiesti atunci cand vocea acopera cu linistea ei trairile de dincolo de tactil, acelea care ridica parul de pe maini si incetoseaza ochii cu puterea lor nebanuita…
Am vazut linia de jandarmi pornita sa intre in forta si i-am strigat conducatorului lor sa se opreasca, l-am rugat sa se uite in ochii mei si sa inteleaga ca nu acolo e problema si ca ca inimile alea asa de frante de-a lungul timpului aveau nevoie de linistea aia monumentala ca sa isi cante mai abitir durerea si stapinirea lacrimilor pe care sa o opreasca doar …bucuria de a canta alaturi de un suflet mare si cald, cel al Universitatii Cluj. Si el, poate ca m-a ascultat …si m-a privit in ochi, pentru ca ei s-au oprit si au lasat bucuria sa se reverse, asa cu stangacia omului care nu castiga decat admiratie si nu participa decat cu suflet, inima si minte…ii Multumesc ca a fost om, ca a inteles ce insemna sa iubesti.
In corul de fluieraturi de ultrasi pierduti in negura neclaritatii identitatii proprii am zarit un copil care canta, in tricoul lor fiind, cantecele celor multi si mari la suflet…bunicul lui ii spunea sa inceteze dar el canta in continuare. Iti Multumesc sfant copil al puritatii, fie ca sufletul tau sa bata cu genialitate prostia si sa creeze de fiecare data frumos acolo unde intunericul acapareaza sentimentul uman.
Am mai vazut printre fiare straine de bataia inimii o fata care plangea si printre ei tinea ridicat un fular, stand in calea mizeriei cu sufletul mare si demn…cantand printre lacrimi: ce m-as face eu, ce te-ai face tu, daca nu ar fi U. Miraculos omul span a tacut si a ramas fermecat de frumusetea gestului si a lacrimilor ei… iti Multumesc frumoasa fata pentru ca ochii tai au oglindit in seara aceea ce multi nu pot citi nici macar in carti. Iti multumesc ca lacrimile tale au invatat grobismul carte, asa cum inspira respect marele nostru simbol Fie ca lacrimile tale sa plece de fiecare data raul in genunchi, iara frumusetea sufletului tau sa aduca seninatate in viata noastra, a tuturor.
Apoi am zarit un somn adanc venit dupa oboseala momentului…copilul cel mic cedase in fata oboselii, insa cedase intr-un somn frumos, zambind si visand la eternitatea noastra, la un sfarsit care nu venise ci la un reinceput ce tocmai incepuse. Iti Multumesc ca prin tine voi putea sa zambesc si eu si ca tu imi vei duce mai departe frumusetea visului meu…
Citeam un articol in care autorul se intreba: ce se inampla cu U dupa finala…..
Probabil ca nimic, insa viata merge mai departe cu rele cu bune. Traim bucuria de a continua si zambetul de a lua de la inceput precum Sisif, un drum ce ne este destinat, insa de data asta mai bucurosi ca niciodata, pentru ca printre lacrimi si durere avem acum zambete si speranta, “U” Cluj nu moare, asta e sigur, insa mai mult decat atat: “U” traieste in fiecare din noi, in copii, in femei si in istorie, pentru ca lacrimi de durere si de fericire s-au mai vazut, insa de azi, “U” nu va mai plange, ci de azi va zambi,
Inchei la fel ca si plecarea de pe terasa Dada cand oamenii aplaudau galeria Universitatii care iesea triumfal ca si cum cetatea i-ar fi deschis portile sa se incante cu prestatia lor, apoi, intr-un gest de respect, i-au acordat iesirea pe sub o bolta de fulare peste timp lasand-o sa treaca si ascultandu-i ultimele acorduri insotire de batai din palma pentru eternitatea si pecetluirea in istorie a vizitarii locului: Ce m-as face eu, ce te-ai face tu daca n-ar fi “U”?

Nici nu stiu unde se termina sentimentele, insa daca as stii macar unde incep…
Am simtit astazi o durere acuta, insa fizic durerea nu a existat. Inseamna ca probabil crapatura a avut loc in suflet. Culmea e ca nu s-a despartit nimic, iar sentimentele nu s-au racit. De fapt nici nu se putea intampla asa ceva. Stii, cand iubesti ceva cu sufletul, nu exista nimic sa te opreasca….sunt doar obstacole care te incetinesc. Nici nu stiu de ce vorbesc eu un diletant mai ales in marea asta de sentimente … insa simt ca doare, doare asa de tare, iar sentimentele trebuiesc sa iasa cumva si nu sa umfle un balon si asa prapadit… Am invatat sa iubesc de la tata simbolul asta si am lucrat cu atata suflet la fiecare caramida pe care am cladit-o cu fiecare deplasare sau fiecare vis pe care l-am avut pentru U. Am citit carti in care se zugraveste asa frumos sentimentul asta aparte, insa nimic nu poate concura cu acele exprimari nescrise si nevorbite pe care le contine interiorul sufletului de U-ist.
Maine, promit ca am sa ma trezesc si am sa incerc sa zambesc, am sa ridic privirea si speranta catre culmi noi, insa astazi, lasati-ma sa plang…sa imi ascund durerea in spatele lacrimilor si sentimentele in spatele cuvintelor…

Mi-e dor...

Mi-e dor sa tac intr-o liniste in care se sparge incet si acut durerea, Mi-e dor sa tac si in linistea asta sa aud doar calmul respiratiei tale…a vorbelor si a vocii tale calde. Mi-e dor sa te privesc cum iti rasfiri paru si apoi il inelezi razand de parca ai ascunde ceva. Mi-e dor sa te uiti la mine stinger pentru ca nu stii ce sa spui, desi de atatea ori te-ai descurcat de minune. Stii, cand eram doar noi doi, te dezbracai de tot si deveneai o culoare asa de frumoasa incat o cautam pana la urmatoarea intalnire. Uneori cand ma simt descurajat, inchid ochii si privesc inspre vise…stiu ca odata se va intampla sa o recunosc dintre toate sis a zambesc ca de fiecare data cand te vedeam imbujorata. Mi-e dor de tine pe de-a intregul. Ai sa ramai in visele mele si zi si noapte pana cand nu o sa mai doara nimic….atunci sunt sigur ca am sa imi gasesc culoarea care imi da sens vietii.

Se nasc zambetele din cenusa uneori si se ingroapa cu ipocrizie in liniste….de ce? De ce un zambet nu poate fi privit in patrunzeala lui..in eternitatea puritatii? Am sa vreau sa nu cred ca a disparut inocenta unui cuvant nerostit, unui zambet nezambit…
A trecut pe langa mine o zi, o seara si iarasi o alta zi si nu am zambit…ba chiar am simtit uneori ca ma apasa ceva greu si de nedeslusit. Poate era ipocrizia, sau poate era doar durerea ce trebuie dusa cand iubesti asa de mult un simbol. O sa vezi pe parcurs ca simbolul nu te iu beste la loc, el asteapta sa ii aduci ofrande in lacrimi si bucurii in cuvinte, insa nu are sa iti intoarca sentimentul. Desi in timp ai sa speri asta nu ai sa primesti ce sperai….ci de zeci de mii de ori mai mult. E o dragoste reciproca la nivelul tactil al firului ierbii, e o dragoste care nu se opreste la susurul apei sau raspunsul izvoarelor cautate in adancul muntelui. chiar daca nu e vizibila e o dragoste pe care nu o uiti….si mai mult decat atat: vrei sa o transmiti. Azi…cred ca …am murit putin. Am inviat apoi pentru ca viata e asa de frumoasa langa prieteni pe care sufletul ti scoate in cale si ti da sa ii ai aproape de suflet, acolo unde tainuirea cuvintelor nu te lasa sa taci ci te face sa urli si sa iubesti camaraderia. Mi-e drag sa am prieteni ca ei, aceia care te scot din starile emotionale defecte spre a repara putin cate putin din inimi frante sau din rotite care nu se mai invart. Oblojeala sufletului e acel zambet pe care il vreau zi de zi clipa de clipa….ca apoi intr-un final…cand departe de viata este rasuflul..sa ridic privirea, sa zambesc inapoie la un zambet strasnic de drag si apoi sa inchid, ramane sa zambesc in suflet…

un apus....

A apus un crampei de lumina peste seara asta tacuta. Am stat si am privit de pe geamul mansardei cu ploaia lovea caldaramul. Incet sau tare era o ritmicitate tanguita uneori. Stii, ma gandeam ca daca ploua poate o sa vii in vizita. Am asteptat insa nu ai aparut. Ma gandeam ca poate ai uitat…sau poate nu ai vrut. Seara e frumos aici cand linistea se acopera peste camerele tacute. Ma plimb pe hol si fredonez de multe ori ca sa acopar golurile. Las lumina sa patrunda exact cat este nevoie, iar aerisirea o fac mai tot timpul, pentru ca imi plac miresmele de afara, totdeauna diferite si datatoare de speranta sau…nu. A cazut printre picuri azi si o pana. Am privind-o indelung cum ploaia se juca cu ea… am ras cand m-am gandit ca parca era o minge in jocul insipid….daca ar fi sarit, jocul era mai interesant…apoi m-am trezit ca priveam in zare cautand un curcubeu. Cred ca l-am gasit, dar la fel de bine se poate sa fi fost doar imaginatia mea. Am inchis ochii si m-am gandit la fereastra din apartamentul care acum nu mai e al meu. Mi-am amintit de serile in care priveam in departare cautand o speranta sau o raza de soare

ratacind printre sloiuri muzicale

Am ramas undeva prizonier in propriile cuvinte si ratacit in propriile ganduri. Speram sa pot iesi sa ma eliberez de o greutate ce apasa asupra libertatii mele. Am realizat insa ca greutatea era doar negasibila, nereala…ajustabila insa.
Am sa eliberez catre nesfarsit un vis care sa se piarda in mintea mea, in fiecare rasuflare a ego-ului si am sa tac pana la refuz in fata negatiei de a spune nu. Nu sunt jocuri de cuvinte sau amaraciuni pe portative, sunt insa clipe si momente care se pierd in fiecare clipa ca sa poata fi regasite in splendoarea lor putin mai tarziu cand tot ce visai in moment sa se transforme in etern. Ca nu e reusit? Cui ii mai pasa? Cuvintele spuse odata trebuie tratate intr-un mod mai mult decat medical: poetic. De ce poetic? Pentur ca in poezie, chiar daca nu exista rima trebuie sa simti un vibratio al cuvantului. Si iaca-ta ca asa ajungem iarasi la muzica, pentru ca nu se poate sa nu fi citit vreodata un portativ intr-o viata si sa nu fi oftat la o nota putin mai aplecata catre suflet.
Am citit azi niste versuri care ma duceau cu gandul undeva departe. Daca ai sti cat de departe ai veni dupa mine. Am inchis ochii si am zambit asa cum zambeam alta data. Stii ca vocea ta imi rasuna in amintire de fiecare data cand privesc catre inima ta? Stiu insa ca inima ta e rece, atat de rece incat sloiul de gheata scoate un sunet clar si cristalin. Oare ce inseamna sunetele aste reci de cristalin? Poate ca inceputuri neterminate sau continuari nereusite ale unui etern inceput.

uneori cuvintele sunt asa de complicate....

Am uitat o bataie de aripi care sa inalte si sa duca departe. UNde? Nu stiu ...de fapt sunt sigur ca bataia asta era doar pentru a evita tacerea si linistea.
Am ridicat privirea spre cer cautand o raza de lumina. Nu era vorba de o lumina de speranta ci doar una sa incalzeasca aripi frante si ridicari ale ingerilor catre cine stie ce vazduh pierdut.
Am inchis ochii si am incercat sa adorm. si nu ca sa visez ci ca sa i pot deschide atunci cand lumina nu mai poate face fata unei eclipse totale de inima.

Era in septembrie parca, sau la fel de bine era in octombrie. Nu cred ca mai imi amintesc despre minunatiile aramii ce le formau frunzele cand se jucau in bataia vantului prin parc. Veneam sa te vad si parca as fi zabovit putin mai mult preintre castane….am cules cateva care imi placeau. Vroiam sa ti le dau si am descoperit in scorbura unui copac multe multe de parca cineva si le adunase acolo. Mi-am promis sa iti arat si tie acel ascunzis. A inceput atunci sa ploua si am stiut ca frumusetea unei zile nu sta in finalul ei ci in concluzia adevata a clipelor petrecute alaturi de tine sau de mine.
Am inchis ochii si m-am gandit la ….nimic in definitiv. Am incetinit pasul prin ploaie si am lasat picurii mari care cadeau printre copaci sa imi brazdeze fata. Erau calzi si parca in ziua aceea era singura umbra de caldura ce mi-o daduse in dar natura. Sau poate credeam doar eu ca sunt calzi… am zambit si mi-am dat seama ca dorintele mele uneori se indeplinesc, sau doar cresc frumos in imaginatia mea prapastioasa.
Nu cred ca am sa mai ador visand la soare. El e prea departe de mine. Am sa raman in ploaia mea si am sa ma bucur de fiecare zi in care ea imi intuneca fericirile, in definitive e prietena mea ploaia asta, in bune si mai ales in rele. Zambetul perfid al racelii de afara e doar o alta ironie a viselor mele.
E frumos sa crezi ca undeva aproape exista zambetul pe care il cauti de zile intregi. Eu nu am sa il caut pe al ei….il am pe al meu.